Cred mult şi în
filmele româneşti contemporane şi în generaţia de actori tineri care fac din
când în când câte un rol mare în vreo peliculă autohtonă sau o coproducţie
europeană. Cred în Dorotheea Petre, Cosmina Stratan, Anamaria Marinca şi în regizorii
care au ştiut să le pună în valoare. Aşa că am fost foarte entuziasmată – dar şi
pregătită cu toate resursele de toleranţă – să merg la premiera thriller-ului
spaniolo-român Caníbal, ştiind că personajul principal feminin era interpretat
de o altă actriţă româncă, Olimpia Melinte, pe care e posibil să v-o amintiţi
din „Cele ce plutesc“ al lui Mircea Daneliuc sau din „Killing Time“ al lui
Florin Piersic Jr. Din păcate însă, regizorul spaniol, Manuel Martín Cuenca nu
atinge acelaşi nivel de magie cu eroina lui pe care îl reuşiseră Mungiu şi
Mitulescu cu ale lor, iar filmul, în ciuda multiplelor distincţii primite în
Spania, impresionează mai degrabă prin inconsecvenţă stilistică.
Filmul spune
povestea lui Carlos (subtil interpretat de Antonio de la Torre), din
perspectiva căruia vedem toate scenele: ziua reputat croitor, seara criminal în
serie. Canibal purist: nu poate mânca niciodată altceva decât carne de om (mai
exact, de femei tinere), puţin obsesiv-compulsiv, are probleme grave de
intimitate şi e tăcut ca o stâncă în cea mai mare parte a peliculei. Existenţa
lui misterioasă, dar atent organizată e dată peste cap de întâlnirea succesivă
cu două tinere din România, surori venite în Spania în căutarea unei vieţi mai
bune.
Caníbal are câteva momente fin construite în care arată a
thriller bun, poate chiar unul cu potenţial clasic. Dar nu sunt suficiente. În
majoritatea timpului de vizionare te face să te întrebi dacă nu cumva te uiţi
la o telenovelă proastă, la o comedie neagră slăbuţă sau la un film de
propagandă antiimigrare adresat tinerelor românce care visează la Occident.
Zece lucruri pe
care le-am învăţat văzând Caníbal:
1. Oricât de bine ar juca protagonistul şi orice grad de virtuozitate ar
atinge cinematografia, nimic nu salvează un scenariu prost.
2. A căuta ca dialogurile să fie naturale nu înseamnă să le goleşti
complet de farmec. În viaţa reală, nimeni nu vorbeşte chiar atât de
plictisitor.
3. Câteva sperieturi bine plasate nu fac dintr-un film un thriller şi
nici nu compensează pentru un ritm greşit de lent.
4. Actorii români care joacă în filme străine simt că pot trişa în
scenele jucate în propria limbă, falsând grav. Ghici ce? Artificialitatea
transpare dincolo de traducere.
5. Dacă încerci de prea multe ori să încarci cu semnificaţie sunatul la uşă şi privitul
misterios pe geam, s-ar putea să nu îşi iasă decât o fetişizare enervantă a
unor banalităţi. Iar asta nu poate deveni un lucru bun decât în cazurile excepţionale
ale unor regizori de geniu. Nu e cazul.
6. Spania are munţi superbi. Şi, graţie imaginii fără reproş a
peliculei, au fost unele dintre cele mai interesante personaje din film.
7. Când directorul de casting al coproducţiei este român, soluţiile
creative nu vor întârzia să apară, cum ar fi să faci economie, distribuind
aceeaşi actriţă româncă – plăcută, talentată, dar nu excepţională, insuficient
de versatilă – în cele două roluri secundare, sperând că nu se prinde nimeni,
dacă la un moment dat o vopseşti şi o îngraşi câteva kilograme.
8. Nu toţi regizorii spanioli sunt Pedro Almodovar, dar probabil mulţi
vor muri încercând. Manuel Martín Cuenca e unul dintre ei. Doar că în lumea lui
Almodovar nicio sămânţă suprarealistă nu nimereşte la întâmplare, ci pe un
teren fertil menit să o pună în valoare. Cuenca
în schimb pare pe alocuri să folosească mijloace ce îi rămân, în esenţă, străine,
ca şi cum ar vrea să câştige un concurs de gătit cu o reţetă testată deja de alţi
maeştri bucătari, dar din care el însuşi nu a înţeles echilibrul aromelor.
9. Olimpia Melinte s-a pregătit doar două săptămâni pentru replicile
rostite în spaniolă. Aşa a lăudat-o Irina Margareta Nistor la premiera
filmului. Eu aş vrea să spun că nu se vede, dar aş minţi. Şi, având în vedere că
personajele interpretate de ea erau românce care locuiau şi lucrau în Spania
deja de peste un an şi jumătate, chiar nu e deloc scuzabil că face o groază de
greşeli şi vorbeşte cu un accent mai degrabă sud-american decât autentic
spaniol. Dacă acţiunea se petrecea în altă ţară,
poate era plauzibil ca eroinele să vorbească încă aşa de stângace limba, dar
nu şi în Spania. Ca să nu mai spun că de fiecare dată când pronunţă molatec şi
patetic numele protagonistului, Carlos, senzaţia este că se adresează nu atât
unui erou misterios de film de suspans, cât unui Făt-Frumos de melodramă. Şi
mai că îmi vine să îi fredonez refrenul piesei de la Zob: „Hei, prietenei mele
îi plac telenovele/Hei, chiar şi ţie îşi plac telenovele“.
10. Dacă ţinem cont de hohotele de râs auzite în sală în momentele cele
mai intenţionat serioase ale filmului, cred că o posibilă cale de a salva
filmul acum în post-post-producţie ar fi reîncadrarea lui în genul comediei. Ca
parodie după un thriller ar avea şanse mult mai mari să 
fie convingător.
La premiera din Bucureşti a filmului, găzduită
de Cinema Studio, atât Olimpia Melinte, cât şi Irina Margareta Nistor ne-au mulţumit
că, în loc să plecăm spre mare, ne-am petrecut vineri seara la cinematograf. Deşi
cred că ar trebui să vedeţi cândva filmul măcar pentru imaginea inteligent
construită, dacă veţi avea de ales între un drum la mare şi vizionarea Caníbal, nu e cazul să sacrificaţi o zi
de plajă.
