Newsflash
Cultură

Numărătoare inversă

de Iftimie NESFÂNTU - mar. 24 2017
Numărătoare inversă
    Era o toamnă „urâtă și rea”. Soția îi era bolnavă, pe moarte. Nu mai dorise să rămână în spital, o adusese acasă. Avea sufletul răvășit, zdrobit. Privea câteodată mărul din fereastră, tânguirile tăcute ale ramurilor îl duceau cu gândul la o rugăciune. Mărul era un fel de alter ego al lui - îl altoise chiar în ziua când s-au căsătorit. Bătea vântul, razant cădeau stropi de ploaie reci. Luate de vânt, cădeau frunze de măr ca o scurgere. „Când o să cadă și ultima frunză, mă sting”, a șoptit ea, privind dincolo de fereastră, dincolo de măr, de cer, ca și cum ar fi privit în jos prin podea, către adânc de pământ.
    L-au secat la suflet vorbele acelea. În acea zi, n-a mai avut liniște, i se părea că noaptea nu mai vine. După o vreme, soția lui a adormit, poate și din cauza medicamentelor, care începuseră să-și facă pe moment efectul. „Bine că nu se mai chinuie simțind cum mă chinui și eu.” Se cunoșteau de ani, era de ajuns cel mai mic gest al unuia dintre ei, o firavă cută pe frunte sau o tresărire pentru ca celălalt să știe ce gândește. Odată, într-o noapte, se treziseră după un vis. El urma să plece în ziua următoare într-o delegație. „Aș vrea să nu se mai facă dimineață”, i-a șoptit ea și s-a prăbușit în brațele lui. Printre lacrimi, i-a spus: „Te rog, dragul meu, promite-mi să nu mori înaintea mea”. Și cuvintele s-au preschimbat în lacrimi și curgeau de parcă atunci s-ar fi deschis zăvoarele izvorului. Se zguduia și patul de plânsul ei.
   A mers iarăși în bucătărie, să vadă de ceai, a stins focul și s-a întors în cameră. Respira ușor, egal. În vârful picioarelor, s-a dus până la fereastră și a tras draperiile. Când era trează, zi și noapte, îl ruga mereu să nu le tragă, să poată privi printre ramurile mărului de lângă fereastră cerul, norii, trecerea. „O să-i spun că am tras draperia ca să poată dormi”.
   Apoi, cu grijă și-a scos o scară, pe care o avea într-o debara, a căutat o papiotă cu ață cărămiziu-portocalie și a ieșit în curte. A adunat de sub măr câteva frunze viguroase încă, s-a uitat să nu fie de altă culoare decât cele ce se legănau încă pe ramuri, a rezemat scara de trunchiul mărului, în partea dinspre fereastră, cu grijă să nu desprindă și alte frunze – „zilele ei”. Nu-și pusese nimic pe cap, iar picăturile de ploaie ce i se prelingeau pe obraji erau sărate ca lacrimile din acea noapte de coșmar, când îi jurase: „Nu, n-o să mor înaintea ta. Nu o să mor înainte să-mi scriu cărțile. Și voi avea nevoie de ani, tu știi, eu scriu greu.”
   Sprijinit de scară, atent să nu-și schimbe centrul de greutate, desfăcea o bucată de ață din papiotă, o rupea cu dinții, prindea apoi papiota în gură și, luând câte o frunză din buzunarul cămășii, o prindea cu grijă de gâtul codiței și de ramură, legând-o. Trăgea cu ochiul la celelalte frunze, câte mai erau, în așa fel încât surata lor să nu fie nici prea strânsă, nici prea slobodă. Nu mai știa de el, nu mai știa nici de ploaia ce-l udase până la piele.
   Deodată, a auzit ceva, ca un geamăt stins: „Dragul meu?”. A coborât scara grăbindu-se încet. Lemnul spițelor era ud, un singur pas greșit l-ar fi dat de gol. A lăsat scara pe hol și papiota cu ață portocaliu-cărămizie pe un dulăpior. „Te rog, dragule, să tragi tu draperia. Vreau să văd cum plouă. Vino mai aproape. Ești ud!” Cu o căldură care îl seca, a întins către el o mână, mângâindu-i obrazul. În timp ce el îi săruta podul palmei, ea i-a cules cu degetele câțiva stropi de apă. „Afară plouă cu lacrimi”, a șoptit ea ca pentru sine, în timp ce el trăgea de sfoara draperiei.
   Într-o altă noapte, înainte să se facă dimineață, s-a stins. A rămas cu ea, ținând-o la piept, până s-a crăpat de ziuă. Și apoi a ieșit să vadă frunzele din măr, câte mai sunt. De aproape o lună, făcea asta în fiecare dimineață – rugăciunea lui. Vântul de peste noapte smulsese și ultima frunză vie, pe care o știa din ziua cealaltă. Și-n măr rămăseseră doar cele legate de el – erau șapte.
   Într-o zi m-a chemat directorul publicației la care lucram: „O să vă rog să mergeți la Iași să faceți un interviu cu Vasile Ilucă, un fost asistent medical. Pictează, s-a apucat și să scrie romane după ce s-a pensionat. Dacă deschideți o carte de-a lui, n-o mai lăsați din mână până nu o terminați”.
   Era într-o toamnă, urâtă și rea. Încă nu căzuse prima zăpadă. A ajuns la adresa indicată, a deschis portița și i s-au oprit ochii pe cele câteva frunze ce se legănau pe ramurile unui măr din fața ferestrei. Ceva nefiresc: la cât bătuse vântul numai în dimineața aceea, n-ar fi trebuit să mai rămână nici urmă de frunză în pomi. Când și-a concentrat privirea, a văzut: toate aveau codițele legate cu ață de ramurile din măr. A bătut, i-a deschis cu un zâmbet cald, primitor, parcă din alte veacuri. După ce s-au așezat la măsuța joasă din sufragerie, fără să se gândească prea mult, l-a întrebat care este povestea celor șapte frunze legate.
  Obrajii pictorului s-au înroșit ușor, un val de căldură l-a cuprins și pe reporter, revărsându-se apoi către tablourile expuse pe pereți sau stivuite de jur împrejurul încăperii – sufrageria era și un fel de atelier și depozit de lucrări în același timp. Și tot acel univers a înviat dintr-o dată ca și când ar fi fost primăvară.
   – Am lucrat mult timp cu un doctor fenomenal. Erau situații când, înainte să se așeze pacientul venit la consultație, doctorul vedea deja diagnosticul. Îl simțea pe om de departe, uneori privindu-l cum venea pe alee, cum deschidea ușa, cum mergea. Obișnuia să spună că gesturile, ținuta, atitudinea arată mai multe despre om și bolile lui decât toate aparatele noastre. Dumneavoastră ați schimbat rolurile și ați făcut deja interviul, după cele povestite despre mărul de la fereastră.
   Într-o iarnă, urâtă și rea, Vasile Iluca se afla într-o rezervă a Clinicii de Oncologie. Se crăpa de ziuă, durerile nu-l slăbeau nicio clipă, iar medicamentele nu-și mai făceau efectul. S-a răsucit cu greu, căutând să vadă de s-a mai dres cumva vremea. Ploua. Prin fereastră, i s-a părut că vede mărul de-afară, Și-acolo, cățărându-se pe o scară, a văzut-o pe soția lui cum lega cu ață maroniu-cărămizie frunze ruginite de ramurile mărului. A început să le numere: una, două...și-atunci ea s-a întors cu fața către el. Ploua și picăturile de apă, sărate și calde, îi cădeau pe obraji: una, două, trei...
   Vasile Ilucă, scriitor și pictor din dulcele târg al Ieșilor s-a născut în Pomârla Dorohoiului în 1936, la 3 octombrie și s-a stins din viață în dimineața zilei de 19 februarie 2017, la 81 de ani, în orașul pe care l-a iubit și a cărui istorie a povestit-o în cărțile sale, 34 la număr.

  

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe