Aceasta
le-a permis tinerilor și harnicilor regizori Andreea și Andrei
Grosu un excelent spectacol, cuminte, așezat și care – foarte
important – și-a propus să redea piesa lui Eugène Ionesco în
liniile ei integrale, fără exerciții inovatoare. Este un gest de
mare îndrăzneală în zilele noastre, când moda adaptărilor, a
spectacolelor intitulate dupăscrieri celebrerăvășește repertoriile tuturor
teatrelor, zăpăcind pur și simplu publicul obișnuit al teatrelor.
Rezumând, Mircea
Ghițulescu consideră că piesa „Regele moare” poate fi
considerată un „basm filozofic”, amintind frapant de „Tinerețe
fără bătrânețe și viață fără de moarte”a lui Petre Ispirescu, la rândul
său o lamentație asupra vieții și mai ales asupra morții.
La
o analiză mai atentă, specialiștii și teatrologii au descoperit
în textul existent trei etaje. Primul este povestea unui rege al
tuturor timpurilor, de o vârstă matusalemică, ce supraviețuiește
tuturor supușilor săi, dar nu apocalipsei ce va distruge planeta,
lent, dar ireversibil. Altul este povestea prescurtată a omului,
silit să dispară ca specie. Ultimul este povestea lui Ionesco
însuși, care nu credea „a învăța a muri vreodată”, dar a
încercat să învețe, scriind. Trei povești într-una singură,
din care cea mai apropiată de noi este cea din urmă. Toate acestea
sunt cuprinse în interiorul unui basm pentru adulți responsabili și
copii inteligenți. Unii critici au numit piesa o tragedie cu
personaje comice.
Tinerii
regizori Andrei și Andreea Grosu au înființat acum șapte ani un
teatru independent, Unteatru, într-o clădire dărăpănată, gata
de demolare, în care au realizat excelente spectacole cu mijloace
minime. În prezent, cei doi au ajuns să regizeze două spectacole
în două teatre profesioniste. Spectacolul actual cu „Regele
moare” are o distribuție excelentă cu doi monștri sacri în
componența sa, putând fi considerat cea mai limpede înscenare din
câte a avut parte de la premiera piesei din anul 1957, când a avut
ca protagonist alți doi monștri sacri: Aura Buzescu și Ștefan
Mihăilescu Brăila. Folosind o traducere a lui Vlad Russo și Vlad
Zografi, totul în spectacolul celor doi regizori este limpede, totul
este lămurit, nimic nu este echivoc, totul este precis, poate prea
explicit, uneori lipsind marea emoție pe care o dă improvizația.
Protagonistul
este Victor Rebenciuc – cert cel mai mare actor în viață al
ultimului deceniu –, iar acesta nu lasă neacoperit nici una dintre
valențele rolului. El este trufaș și, irevocabil, stăpânește cu
nonșalanță destinele oamenilor și tot trufaș vrea să moară.
Apoi se răzgândește, nu vrea să moară, cere ajutor celor pe care
i-a oprimat, devine chiar laș, meschin, fricos, neacceptând în
niciun fel dispariția sa fizică. În cele din urmă, descoperă că
secretul vieții constă în a trăi pur și simplu.
Îl
secondează cu temei, cu discreție și înțelegere restul
distribuției, din care face parte și Șerban Pavlu – unul dintre
cei mai întrebuințați actori din ultimul timp, atât în film, cât
și în teatrele profesioniste sau independente –, într-un rol și
el destul de complicat (doctor, chirurg, călău, bacteriolog,
astrolog) de care se achită cu destulă dexteritate. Guardul este
Richard Bovnoczki, un excelent actor, format în teatrele
independente, care face tot ce e posibil pentru a fi remarcat într-un
rol destul de dificil. De asemenea, este de reținut apariția
fulgurantă a Florentinei Țilea (Julieta, servitoare și
infirmieră), care se insinuează cu discreție și sensibilitate în
țesătura piesei.
Dar
cele două personaje cu care se înfruntă de fapt regele Bérenger
sunt Margareta, prima sa soție (Mariana Mihuț), șiMaria, a doua soție (Ana Ciontea),
amândouă actrițele reușind să-i țină piept cu virtuozitate
protagonistului. Foarte revelatoare este scena în care Ana Ciontea
încearcă să-l revigoreze, chiar să-l amăgească, să întârzie
desprinderea lui Bérenger. Asta o exasperează pe regina Margareta,
care îi spune tăios să termine cu minciunile, cu iluziile pe care
i le picurase în conștiință, și „de care se agață” cu
disperare. Dar regele își pierde încrederea în Maria și repetă
mereu: „mor”, „eu mor”, „mi-e frică, mor!”, deși regina
încearcă să-l facă să creadă că iubirea este nemuritoare:
„dacă iubești în mod absolut, moartea se îndepărtează”. Dar
totul este în zadar pentru că el, regele, se simte găunos pe
dinăuntru. Același îndemn spre iubire l-am auzit deseori în
luările de cuvânt ale maestrului Beligan în timpul vieții,
dovedind neîndoios că marile spirite se întâlnesc.
Pe
același plan cu protagonistul, răspunzându-i cu aceeași monedă,
aproape de la egal la egal, Mariana Mihuț reface rolul reginei
Margareta. Ei îi aparține integral finalul, regizorii folosind
extraordinara mașinărie a scenei Naționalului.
Li
s-ar mai putea reproșa regizorilor că, obișnuiți cu scenele mici
pe care au lucrat până acum, au înghesuit piesa, cu ajutorul
scenografului Vladimir Turturică, pe un spațiu de câțiva metri,
determinând o aglomerare de personaje pe un spațiu extrem de mic.
Se ridică întrebarea logică: de ce n-au folosit toată imensa
scenă pe care o aveau la dispoziție... gratis. Poate regele
Bérenger, regele tuturor timpurilor, ar fi meritat un palat
somptuos, nu o aglomerare de mobile care seamănă cu cele din
magazia teatrului.
Ar
mai fi de adăugat, ca un paradox, acum când autorul nu mai e,
victoria lui Eugène Ionesco împotriva posterității. Putea să-și
schimbe numele, putea să folosească un pseudonim ca atâția alți
mari scriitori, dar l-a preferat pe al său, impunându-l pe plan
mondial.
