În Bucureşti, pe o clădire din Bulevardul
Alexandru Ioan Cuza nr. 51, se află o placă memorială pe care scrie Aici a trăit şi a creat, între anii 1940 şi
1982, dramaturgul Mircea Ştefănescu (1896–1982). Mircea Ştefănescu, bucureştean
get-beget, contemporan cu Victor Eftimiu, a traversat, ca şi colegul său în ale
scrisului dramatic, epoci tulburi, la care a căutat să se adapteze, ca mai tot
românul, şi a reuşit cu mai mult sau mai puţin succes, dând cezarului ce-i al
cezarului. La început a învăţat să scrie teatru în calitate de cronicar
teatral, după care a dat scenei o producţie bogată, din care spicuim: „Comedia
zorilor“ (1931), „Acolo, departe“ (scrisă în 1928 şi revizuită în 1937), „Vis
de secătură“ (1946), „Micul Infern“ (1948), „Rapsodia ţiganilor“ (1949), „Căruţa
cu paiaţe“ (1951), „Cuza Vodă“ (1959), „Eminescu“ (1959), „Patriotica Română“
(1965). De asemenea, pe lângă alte numeroase scenarii de film, îl găsim pe
genericul filmului „Răsună valea“, în calitate de scenarist al primului film
românesc realizat după fatidica dată de 23 August, când istoria României a
intrat în marele Infern (unde se cânta pe toată durata peliculei „Răsună valea
de la Bumbeşti la Livezeni, şi creşte calea, peste livezi, peste poieni“).
Micul Infern este o piesă
tipic neorealistă, avant la lettre,
despre universul diurn al unei familii de-a lungul anilor. Personajele sunt
cumpănite, armonioase, fără complexităţi abisale, fără să fie vajnici şi
îndârjiţi apărători ai drepturilor civile sau care să ia în răspăr realităţile
sociale, ci oameni banali, purtând nume
cât mai comune: Sandu, Viorica, Cornel, Mielu, Kiki. Autorul nu le dă numele de
familie. Soacra n-are nici prenume. Este numită doar Soacra, pentru că ea
constituie o întreagă categorie socială a soacrelor, fiecare familie având la
dispoziţie, în mod normal, două soacre: a soţului şi a soţiei. Iar în
majoritatea cazurilor, soacra are o constituţie robustă şi o longevitate
teribilă.
Micul Infern, o comedie
amabilă, cum se scriau pe vremuri şi cum a scris multe Mircea Ştefănescu, se
ocupă în principal de secretele căsătoriei, această asociere legală a două fiinţe,
socotită de unii drept o „căznicie“, Iad sau Infern, pândită de enorme dificultăţi,
dar care s-a dovedit a fi, în fond, cea mai solidă formă de supravieţuire. Căsnicia
în adevăratul înţeles al ei, spun înţelepţii, s-a dovedit de-a lungul anilor
cea mai rodnică celulă a vieţii sociale, iar viaţa conjugală, în ciuda multor şi
inerente dificultăţi cea mai bună, cea mai înaltă formă morală de împăcare a
sexelor. Altceva decât „amorul liber“ sau singurătatea celibatului se pare că
nu s-a inventat.
Spectacolul
regisat (cu „s“, nu cu „z“, conform acad. Alexandru Graur) de Mircea Cornişteanu
este o mică bijuterie, de fapt un şirag în care fiecare piesă este o perlă de
perfecţiune, fiecare interpret reuşind performanţa să spună şi să arate cam tot
ce se poate despre personajul respectiv. Şi Ilinca Goia, şi Liviu Lucaci (cu
alură de june-prim redutabil), şi mai ales Marius Rizea sunt excelenţi în
personajele respective, storcându-le aproape până la epuizare de tot ce ne-ar
fi putut interesa. Îi secondează cu mult umor Daniel Badale, blând ca un miel
în Mielu, Dragoş Stemate în curtezanul de ocazie al familiei, şi tânara actriţă
cu un nume fabulos, Fulvia Folosea, care în rolul secretarei ne arată ce
înseamnă, şi mai ales cum arată tinereţea. Despre decor putem spune doar că el
există din când în când şi în forme extrem de puţine. În rolul Bunicii am revăzut-o
cu plăcere pe Rodica Popescu-Bitănescu, de data asta numai şi numai în ipostaza
de actriţă, care a reuşit, ajutată de text, şi câteodată de un scaun cu roţi, o
compoziţie de zile mari.
Deşi Sala Mare este încă în reparaţii,
Teatrul Naţional lucrează de la deschiderea stagiunii de toamnă (au trecut de
atunci patru luni) într-un ritm alert, prezentând trei piese româneşti din
secolul trecut şi o alta din secolul 19, în patru săli noi (sala Mică, sala
Media, sala Pictură şi sala Studio), devenind o adevărată uzină de teatru. La
toate astea putem adăuga excelentele săli de expoziţii, care au transformat pur
şi simplu clădirea într-un adevărat Mall de cultură. Ar fi putut deschide
stagiunea cu o piesă românească actuală, în oricare din săli, dar administraţia
teatrului fiind ocupată cu marea reconstrucţie în curs, n-are timp să se ocupe
de piesele dramaturgilor contemporani, preferându-i pe cei morţi. Cel mai
probabil, se aşteaptă ca mai întâi dramaturgii să moară şi mai apoi să li se
joace piesele… Am mai scris şi voi
continua să scriu că există o serie de piese actuale excelente, care aşteaptă
de ani de zile ca secretarii literari ai teatrului să le citească şi, în altă
ordine de idei, nu înţeleg de ce Teatrul Naţional preferă piese de amuzament,
dar cu efect social critic minim.
P.S: De ceva vreme, Televiziunea Română
a reînceput să transmită spectacole de teatru. Nu imprimări făcute cu ani în
urmă, nu preluări de spectacole care au aparţinut unor teatre, ci spectacole
produse şi realizate în studiourile din Dorobanţi. Felicitări!
Am putut vedea la intervale mai mici
sau mai mari de timp „Hedda Habler“ de Ibsen, regia Dominic Dembinski, „O
noapte furtunoasă“ de I. L. Caragiale, regia Mihai Manolescu, „Roman teatral“,
dramatizare după romanul cu acelaşi titlu al lui Bulgakov, regia Vitalie Lupaşcu.
Din nou, felicitări! Este o frumoasă surpriză, care dacă va continua, va avea,
sunt convins de asta, adeziunea miilor de spectatori care doresc, savurează
teatru la domiciliu cu nesaţ. Toate spectacolele prezentate au fost destul de
interesante din punct de vedere regizoral, cu scenografii ingenioase şi mai
ales cu distribuţii, în majoritatea cazurilor, judicioase, unele chiar surprinzătoare, cum au fost cea de la „O noapte furtunoasă“, sau interpretări
ieşite cu totul şi cu totul din comun.
Aşa a fost interpretarea lui Mihai Dinvale în rolul
lui Ivan Vasilievici (Stanislavski) din „Roman teatral“, portret corosiv şi în
acelaşi timp extrem de real al celui care a dăruit teatrelor, regizorilor şi
actorilor un nou sistem de pătrundere în tainele dramaturgiei şi ale
personajelor, dar care, în calitatea de director al teatrului, ducea o viaţă de
nomenclaturist, după cum reiese din roman. De trei ori felicitări!