Newsflash
Cultură

O comedie dulce din secolul trecut la Teatrul Naţional

de Candid STOICA - mar. 4 2014
O comedie dulce din secolul trecut la Teatrul Naţional
   În Bucureşti, pe o clădire din Bulevardul Alexandru Ioan Cuza nr. 51, se află o placă memorială pe care scrie Aici a trăit şi a creat, între anii 1940 şi 1982, dramaturgul Mircea Ştefănescu (1896–1982). Mircea Ştefănescu, bucureştean get-beget, contemporan cu Victor Eftimiu, a traversat, ca şi colegul său în ale scrisului dramatic, epoci tulburi, la care a căutat să se adapteze, ca mai tot românul, şi a reuşit cu mai mult sau mai puţin succes, dând cezarului ce-i al cezarului. La început a învăţat să scrie teatru în calitate de cronicar teatral, după care a dat scenei o producţie bogată, din care spicuim: „Comedia zorilor“ (1931), „Acolo, departe“ (scrisă în 1928 şi revizuită în 1937), „Vis de secătură“ (1946), „Micul Infern“ (1948), „Rapsodia ţiganilor“ (1949), „Căruţa cu paiaţe“ (1951), „Cuza Vodă“ (1959), „Eminescu“ (1959), „Patriotica Română“ (1965). De asemenea, pe lângă alte numeroase scenarii de film, îl găsim pe genericul filmului „Răsună valea“, în calitate de scenarist al primului film românesc realizat după fatidica dată de 23 August, când istoria României a intrat în marele Infern (unde se cânta pe toată durata peliculei „Răsună valea de la Bumbeşti la Livezeni, şi creşte calea, peste livezi, peste poieni“).
Micul Infern este o piesă tipic neorealistă, avant la lettre, despre universul diurn al unei familii de-a lungul anilor. Personajele sunt cumpănite, armonioase, fără complexităţi abisale, fără să fie vajnici şi îndârjiţi apărători ai drepturilor civile sau care să ia în răspăr realităţile sociale, ci oameni  banali, purtând nume cât mai comune: Sandu, Viorica, Cornel, Mielu, Kiki. Autorul nu le dă numele de familie. Soacra n-are nici prenume. Este numită doar Soacra, pentru că ea constituie o întreagă categorie socială a soacrelor, fiecare familie având la dispoziţie, în mod normal, două soacre: a soţului şi a soţiei. Iar în majoritatea cazurilor, soacra are o constituţie robustă şi o longevitate teribilă.
Micul Infern, o comedie amabilă, cum se scriau pe vremuri şi cum a scris multe Mircea Ştefănescu, se ocupă în principal de secretele căsătoriei, această asociere legală a două fiinţe, socotită de unii drept o „căznicie“, Iad sau Infern, pândită de enorme dificultăţi, dar care s-a dovedit a fi, în fond, cea mai solidă formă de supravieţuire. Căsnicia în adevăratul înţeles al ei, spun înţelepţii, s-a dovedit de-a lungul anilor cea mai rodnică celulă a vieţii sociale, iar viaţa conjugală, în ciuda multor şi inerente dificultăţi cea mai bună, cea mai înaltă formă morală de împăcare a sexelor. Altceva decât „amorul liber“ sau singurătatea celibatului se pare că nu s-a inventat.
Spectacolul regisat (cu „s“, nu cu „z“, conform acad. Alexandru Graur) de Mircea Cornişteanu este o mică bijuterie, de fapt un şirag în care fiecare piesă este o perlă de perfecţiune, fiecare interpret reuşind performanţa să spună şi să arate cam tot ce se poate despre personajul respectiv. Şi Ilinca Goia, şi Liviu Lucaci (cu alură de june-prim redutabil), şi mai ales Marius Rizea sunt excelenţi în personajele respective, storcându-le aproape până la epuizare de tot ce ne-ar fi putut interesa. Îi secondează cu mult umor Daniel Badale, blând ca un miel în Mielu, Dragoş Stemate în curtezanul de ocazie al familiei, şi tânara actriţă cu un nume fabulos, Fulvia Folosea, care în rolul secretarei ne arată ce înseamnă, şi mai ales cum arată tinereţea. Despre decor putem spune doar că el există din când în când şi în forme extrem de puţine. În rolul Bunicii am revăzut-o cu plăcere pe Rodica Popescu-Bitănescu, de data asta numai şi numai în ipostaza de actriţă, care a reuşit, ajutată de text, şi câteodată de un scaun cu roţi, o compoziţie de zile mari.
Deşi Sala Mare este încă în reparaţii, Teatrul Naţional lucrează de la deschiderea stagiunii de toamnă (au trecut de atunci patru luni) într-un ritm alert, prezentând trei piese româneşti din secolul trecut şi o alta din secolul 19, în patru săli noi (sala Mică, sala Media, sala Pictură şi sala Studio), devenind o adevărată uzină de teatru. La toate astea putem adăuga excelentele săli de expoziţii, care au transformat pur şi simplu clădirea într-un adevărat Mall de cultură. Ar fi putut deschide stagiunea cu o piesă românească actuală, în oricare din săli, dar administraţia teatrului fiind ocupată cu marea reconstrucţie în curs, n-are timp să se ocupe de piesele dramaturgilor contemporani, preferându-i pe cei morţi. Cel mai probabil, se aşteaptă ca mai întâi dramaturgii să moară şi mai apoi să li se joace  piesele… Am mai scris şi voi continua să scriu că există o serie de piese actuale excelente, care aşteaptă de ani de zile ca secretarii literari ai teatrului să le citească şi, în altă ordine de idei, nu înţeleg de ce Teatrul Naţional preferă piese de amuzament, dar cu efect social critic minim.

 

 

P.S: De ceva vreme, Televiziunea Română a reînceput să transmită spectacole de teatru. Nu imprimări făcute cu ani în urmă, nu preluări de spectacole care au aparţinut unor teatre, ci spectacole produse şi realizate în studiourile din Dorobanţi. Felicitări!
Am putut vedea la intervale mai mici sau mai mari de timp „Hedda Habler“ de Ibsen, regia Dominic Dembinski, „O noapte furtunoasă“ de I. L. Caragiale, regia Mihai Manolescu, „Roman teatral“, dramatizare după romanul cu acelaşi titlu al lui Bulgakov, regia Vitalie Lupaşcu. Din nou, felicitări! Este o frumoasă surpriză, care dacă va continua, va avea, sunt convins de asta, adeziunea miilor de spectatori care doresc, savurează teatru la domiciliu cu nesaţ. Toate spectacolele prezentate au fost destul de interesante din punct de vedere regizoral, cu scenografii ingenioase şi mai ales cu distribuţii, în majoritatea cazurilor, judicioase, unele  chiar surprinzătoare, cum au fost cea de la „O noapte furtunoasă“, sau interpretări ieşite cu totul şi cu totul din comun.
Aşa a fost interpretarea lui Mihai Dinvale în rolul lui Ivan Vasilievici (Stanislavski) din „Roman teatral“, portret corosiv şi în acelaşi timp extrem de real al celui care a dăruit teatrelor, regizorilor şi actorilor un nou sistem de pătrundere în tainele dramaturgiei şi ale personajelor, dar care, în calitatea de director al teatrului, ducea o viaţă de nomenclaturist, după cum reiese din roman. De trei ori felicitări! 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe