Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

O furtună duioasă

Viața Medicală
Candid STOICA luni, 10 noiembrie 2014
   În mod normal, acţiunea ultimei piese a bardului de la Stratford s-ar petrece pe o insulă izolată, unde îşi trăieşte viaţa Prospero, fost duce de Milano (exilat în urmă cu 12 ani), alături de fiica Miranda şi de două spirite antitetice, Ariel, un spirit aerian, şi Caliban, o încarnare vizibilă a răului. Dar, stăpânit de gândul răzbunării şi al întoarcerii la vechile aliniamente, ajutat de arta magiei  dobândită, după propriile-i declaraţii, atenţie, din cărţi, iscă pe marea înconjurătoare o furtună. Asta face ca o corabie pe care se afla fratele său uzurpator, precum şi  regele Neapolelui cu fiul său, Ferdinand şi alţi curteni, să eşueze pe ţărmurile insulei respective.
    Aşa arată premisa şi decorul piesei. În mod normal. Dar spectatorul intrat în moderna sală Studio, retrocedată Teatrului Naţional prin îndepărtarea brutală, dar benefică a Teatrului de Operetă, descoperă cu mirare o complicată şi ciudată construcţie. Una care  seamănă, nici mai mult, nici mai puţin, cu o reeditare ad-hoc a celebrului teatru Globe din Londra lui Shakespeare, în ambianţa căreia  o trupă de actori moderni, în care, mai târziu, vom descoperi personajele piesei, se pregătesc şi se antrenează cu tot arsenalul respectiv şi adiacent, să joace un text. Interesantă surpriză!
    Trecând peste acest intermezzo, spectacolul începe, propriu-zis, cum s-ar zice, cu stângul. O tânără actriţă costumată sumar ne mărturiseşte că ea e Miranda, ne spune de mai multe ori „bună ziua“, deşi este evident pentru toată lumea din sală că e seară, şi începe o lungă şi încâlcită discuţie cu un bătrânel care aminteşte vag de celebrul Albert Einstein, autorul teoriei relativităţii. Deducem, nu fără greutate, că ar fi Prospero, tatăl ei. După acest mic preambul, ca să nu-i spun incident, începe prezentarea furtunii propriu-zise, realizată succint, dar spectaculos vizual cu mijloacele din dotarea Teatrului Ţăndărică.
   Desigur n-am să povestesc toată piesa, al cărei rezumat poate fi lesne găsit în cartea care ne-a încântat multora copilăria şi adolescenţa, „Povestiri după Shakespeare“ de Charles şi Mary Lamb.
    Jucată, ne spun istoriile literare, la început, ca simplă feerie de curte, interpretată simbolic, cu toate atributele de rigoare, de romantici, adevărata Furtună, a fost deconspirată de criticii (Jan Kott) şi regizorii moderni (Peter Brook, Peter Hall) care i-au arătat adevărata faţă: o dramă necruţătoare, lirică şi, în acelaşi timp, grotescă, la fel ca toate piesele lui mari. O răfuială pasionată cu lumea reală, în care apar cu pregnanţă mai toate temele obsesive ale teatrului shakespearian: de la iubire la trădare, stăpânitorul bun şi cel rău, suveranul legitim şi cel rău, dar mai ales drama oamenilor Renaşterii şi a ultimei generaţii de umanişti.
    Talentatul regizor bulgar Alexander Morfov, căruia i-am comentat încântat spectacolul precedent, „Vizita bătrânei doamne“ (tot de la TNB), pare a cunoaşte foarte bine toate aceste consideraţii teoretice pe care a vrut cu tot dinadinsul să le introducă în spectacolul său, nelăsând însă ca niciuna dintre temele piesei să primeze. Folosind un scenariu personal, bazat pe o traducere mai veche semnată de Radu Nichita şi Nina Cassian, reorganizează mai toate scenele, făcând tăieturi masive şi reducând la maximum unele roluri, a reuşit împreună cu scenograful Nikola Toromanov, cu Andrada Chiriac (creatoarea costumelor) şi cu o echipă de actori extrem de dotaţi, să producă un spectacol cu largi reverberaţii, în ciuda unor inerente hiatusuri.
    Scenele de furtună şi toată agitaţia furibundă a celor de pe vas, spaima lor de moarte, pagină antologică, sunt pline, în textul netrunchiat, de atâtea amănunte marinăreşti că îndreptăţeşte ipoteza că, înainte de a fi slujbaşul care avea grijă de  caii spectatorilor, tânărul Shakespeare ar fi fost şi marinar.
    Ion Caramitru a înscris în CV-ul său de actor destul de mulţi eroi shakespearieni, de la Romeo la Hamlet. În spectacolul „Furtuna“, regizat cu ani în urmă (1978) de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra, l-a jucat chiar pe Ferdinand. Prospero al lui Caramitru este, pe rând, când duios, chiar plângăcios, când autoritar cu cele două spirite supuse lui, când înţelept, producând panseuri inteligente, uneori chiar plicticos de inteligent, mai tot timpul nervos. Dezvoltă pe tot parcursul spectacolului o gamă largă de sentimente omeneşti, de la iubire neţărmurită la ură, şi, în final, chiar adoptă liniştea împăcării. Îl secondează cu toate farmecele de care dispune tânăra actriţă Crina Semciuc, dar mai ales cu  naivitatea excesivă a personajului. Ea realizează alături de Alexandru Călin şi  Istvan Teglas (Ariel), ajutaţi de ceilalţi interpreţi ai spiritelor blânde, poate unul dintre cele mai închegate şi amuzante momentele  ale spectacolului, în  scena îndrăgostirii subite a celor doi, fără cuvinte ajutătoare.
    Andrei Finţi (Alonso), Ioan Andrei Ionescu (Antonio), Gavril Pătru (Sebastian), Vitalie Bichir (Gonzalo) întruchipează cu nerv, scoţând la iveală sărăcia şi urâţenia sentimentelor ce caracterizează personajele curtenilor azvârliţi intem­pestiv pe insulă. Fiecare încearcă, cu profesionalismul care-l caracte­rizează, să le diferenţieze, ceea ce, de multe ori, şi reuşesc.
    Grupul marinarilor, format din Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Ionuţ Toader, Axel Moustache, Ionuţ Toader, Eduard Adam (cum îi nominalizează caietul program, deşi regizorul le-a pregătit scene suculente de comedie) este, deocamdată, destul de timid în acţiune, rostind cu neîndemânare unele dintre replicile de succes ale unor intervenţii contemporane ca aceea despre cultură. Într-o scenă de reproşuri violente între doi curteni, care sunt urmăriţi de un al treilea cu un, atenţie, microfon, scenă desigur, inventată de regizor, unul dintre cei doi curteni îl întreabă nervos pe cel cu microfonul: „Cine ţi-a spus să faci asta?“, „Regizorul“ răspunde senin „cel cu microfonul“. Replică antologică de spectacol modern, dar care se pierde din cauza „timidităţii“ cu care este rostită.
    Din grupul numeros de marinari se detaşează silueta  realizată cu un umor de bună calitate de Marcelo Cobzariu, descoperind un actor de real talent şi multiple posibilităţi, pe care l-am admirat şi în „Vizita bătrânei doamne“. Primeşte o replică pe măsură, deşi e evident mai mărunt, de la Mihai Calotă (Trinculo, clovn cam văduvit de autor). Scena confruntării celor doi, calchiată după filmul de desene animate care îi are ca protagonişti pe  Popeye Marinarul şi pe fiorosul Buto, este foarte savuroasă, reprezentând un respiro comic, într-o dramă cu multe sceneextrem de tensionate.
    Istvan Teglas, actorul-dansator supranumit şi omul de „gumilastic“, îl creionează, la rândul său, cu mijloace inedite pe Ariel, duhul cu ajutorul căruia Prospero pune în practică, în ultimă instanţă, furtuna respectivă, personaj paradoxal, pe care noi, spectatorii, conform indicaţiilor autorului, nu ar trebui să-l vedem, ci numai Prospero. Dar cum acest miracol nu se poate realiza, deoarece încă nu s-a inventat în arsenalul de mijloace fantastice de care dispune scena,  urmărim cu mare plăcere, uneori chiar cu stupoare, evoluţia personajului trasată de cuplul Morfov-Teglaş, ca în momentul  în care Ariel se transformă într-o frumoasă  nimfă, folosindu-se de corpul balerinei Alexandra Poiană.
    Am lăsat la urmă compoziţia lui Mihai Călin, în rolul lui Caliban, poate cea mai închegată realizare a spectacolului, ce poate fi socotită şi o izbândă personală a actorului, deoarece constituie cel mai consistent rol al carierei interpretului, care reuşeşte, în mod paradoxal, să dea umanitate unui monstru, ce a devenit în mai toate dicţionarele lumii, un prototip al urâţeniei.
    Dar după atâtea izbânzi scenice, Furtuna de la Naţional  se termină în coadă de peşte, ciudat de indecis, cu o revenire la scena iniţială şi cu o replică anodină a lui Caliban, care se vrea peremptorie: „Eu ce mănânc?“. Cum un spectacol prezentat în deschiderea Festivalului Naţional de Teatru are mari şanse de a adjudeca o serie de premii, îi urez, conform dictonului marinăresc, „vânt din pupa“.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.