Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

O glorie postumă: Mihail Bulgakov

Viața Medicală
Candid STOICA joi, 30 ianuarie 2014
Când am citit, în anul 1969, Roman teatral, în traducerea lui Alexandru Calais, am rămas descumpănit, chiar dezorientat. În el, pe lângă o acidă critică a birocraţiei care domnea în domeniul artei, recte în teatru, erau ironizate, chiar ridiculizate, sub nume de împrumut, dar uşor de decriptat, două mari personalităţi ale teatrului sovietic. Mai mult, unul dintre cei doi este autorul unui sistem teatral, al unei metode de lucru cu actorii, îmbrăţişat cu entuziasm şi cu frenezie de toţi marii creatori ai teatrului românesc şi, implicit, de profesorii Institutului de Teatru, de studenţi, actori, critici de teatru şi de toţi politrucii care supravegheau viaţa culturală a timpului. Orice abatere eraaspru sancţionată, sistemul devenind sacrosant.
Autorul micului roman (250 de pagini, format mic) era, la vremea aceea, pentru mulţi dintre noi, un ilustru necunoscut: Mihail Bulgakov. Câţiva ani mai târziu, odată cu apariţia în limba română a romanului „Maestrul şi Margareta“ (1973) şi a volumului de teatru (1986), fenomenul Bulgakov ni s-a arătat în adevărata sa amploare, descoperind în autorul micului roman de sertar (a fost tipărit la câţiva ani după decesul acestuia, în 1966) un autor de talie universală, iar întâmplările din „Roman teatral“ au adeverit că ele au făcut parte intrinsecă din biogafia lui.
Pe scurt, Maxudov, un tânăr autor, scrie un roman care este tipărit într-o revistă fantomatică, apoi, la îndemnul unor prieteni transcrie subiectul într-o piesă, care ajunge la un teatru condus de doi directori „celebri“. Dar odată ajuns aici încep şi necazurile, buclucurile, dezacordurile, nemulţumirile, dezamăgirile şi, decepţionat, deziluzionat în final, fiind o fire depresivă, se sinucide. Dar nu înainte de a lăsa un manuscris cu tot ce i s-a întâmplat.
Ca şi Maxudov, Bulgakov a avut de întâmpinat mefienţa contemporanilor, neîncrederea celor de la teatrele cu care a colaborat şi, mai ales, exigenţele cenzurii care i-au oprit majoritatea spectacolelor realizate după piesele lui. Piese precum „Zilele Turbinilor“, „Casa Zoikăi“, „Cabala bigoţilor“, „Fuga“, „Ivan Vasilievici“, „Insula purpurie“, „Don Quijote“, „Puşkin“, după ce au fost cenzurate drastic, au fost interzise. Chiar şi ultima, despre tinereţea revoluţionară a lui Stalin, pe care din disperare se hotărâse să o scrie, a fost oprită în fază de proiect. Paralelismul e izbitor!
Am avut norocul de a vedea la Moscova, în anul 1978, celebrul spectacol al lui Iuri Liubimov, cu dramatizarea acestuia după „Maestrul şi Margareta“, precum şi plăcerea de a sta, în sală, pe un scaun alături de marele actor Smoktunovski, aflat, ca şi mine, în postură de spectator, iar la final să asist la un recital de poezie unde, printre alţi actori s-a produs cu o incandenscenţă, ieşită din comun, celebrul iubit al Marinei Vlady, Vl. Vâsoţki. De asemenea, împreună cu un grup, am fost la ultima locuinţă a lui Bulgakov, de unde am fost pur şi simplu alungaţi de cel care, după moartea sa, îi ocupase locuinţa.
Am fost fermecat de spectacolul Cătălinei Buzoianu, de la Teatrul Mic, cu „Maestrul şi Margareta“, care i-a avut ca protagonişti pe Valeria Seciu şi pe Ştefan Iordache, dar şi de excepţionalele spectacole de la Teatrul Bulandra, ale lui Tocilescu cu „Tartuffe“ şi „Cabala bigoţilor“, din anul 1981. Ulterior, mai toate piesele lui Bulgakov, respinse de ideologii vremii, de directorii fricoşi sau dogmatici, chiar de Stanislavski însuşi, au văzut lumina rampei pe scenele din URSS şi bineînţeles şi din ţara noastră. Toate aceste recunoaşteri târzii vin ca o răzbunare faţă de viaţa chinuită şi de un destin nemilos, pe care a fost nevoit să-l parcurgă.
Cunoscând toate acestea, recunosc, m-am dus la spectacolul Teatrului Nottara, regizat de Vlad Massaci (traducere şi dramatizare de Bogdan Budeş) cu teamă, neplăcându-mi să scriu despre spectacole slabe sau despre colegi în ipostaze nefericite sau penibile. De aceea ţin să felicit, de la început, direcţia teatrului pentru alegerea repertorială făcută, precum şi pe cei care s-au ocupat de caietul-program (nr. 3), din care aflăm amănunte inedite. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre afişul spectacolului, care pare a fi, în cel mai bun caz, o reclamă a IDEB-ului! Dar mai toate temerile mi-au fost date la o parte de un spectacol inteligent, care a reuşit să despice cartea în liniile ei principale. Orice dramatizare este sortită din plecare criticii. Se pot emite pretenţii că un episod a fost omis, că un altul a fost dilatat, că un personaj a fost sacrificat, că un accent s-a nimerit să cadă invers decât trebuia, dar în general regizorul a înţeles esenţialul lucrând, uneori cu migală, anumite scene, având la dispoziţie un buchet de actori extrem de talentaţi, cu comprehensiunea actului creator.
Cu toate acestea, sunt de făcut unele observaţii, pe care regizorul şi actorii sper că nu mi le vor lua în nume de rău. Trecând peste multe amănunte (lucruri simple), dar care par absolut nefireşti în comportamentul personajelor (suitul repetat pe mese, mersul pe scaune, pătrunderea obsedantă a personajelor prin zid), lasă impresia neplăcută că teatrul respectiv (din piesă) ar fi populat în exclusivitate de vanitoşi, de idioţi, de fuduli, isterici, de arivişti, de obedienţi, de caraghioşi, stupizi, nerozi, de orgolioşi stăpâniţi de delir, de grandoare, închipuiţi, megalomani, farsori, îngâmfaţi. În concluzie, de nebuni, ceea ce este evident fals (deşi există şi asemenea specimene). Cine sunt, de fapt, cele două personaje cu care se luptă sinucigaşul Maxudov? Spectatorul simplu, care habar n-are de istoria artei, nu află absolut deloc cine sunt de fapt Aristarh Platonovici şi Ivan Vasilievici. Au fost oare numiţi directori politic, cum se obişnuieşte astăzi? Au fost prieteni cu Stalin, Molotov sau Kaganovici. Erau ei, oare, rude cu Beria? Spectatorul obişnuit află doar din caietul program că cei doi sunt personalităţi marcante ale teatrului sovietic. Pe Constantin S. Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko oamenii de teatru îi cunosc destul de bine. (Actorii bătrâni îşi mai amintesc cum au reînvăţat să joace teatru, făcând celebrul exerciţiu, din sistemul lui Stanislavski, cu aprindera focului, sub privirile severe ale consilierului sovietic Vasiliev). Fiind în plină teroare stalinistă, având cunoştinţă de soarta tragică a colegului lor Meyerhold (ucis în închisorile staliniste), se poate trage concluzia că cei doi excelenţi oameni de teatru suflau şi-n iaurt de frică, încercând, pe cât se poate, să pună surdină şi să netezească asperităţile textelor lui Bulgakov. Şi au reuşit până la urmă; cu ajutorul cenzurii, l-au redus la tăcere, sau cum singur s-ar fi exprimat, „mi-au semnat condamnarea la moarte!“
Spectacolul are din acest punct de vedere un minus, care se cheamă, în limbaj lăutăresc, „a pune batista pe ţambal“. Apariţia intempestivă, într-un tablou, a unui panou negru, m-a pus serios pe gânduri, ca şi pe spectatorul obişnuit: oare ce a vrut să însemne, în afară de faptul că la un moment dat actorii se ascund în spatele lui? Am găsit însă lămuriri în caietul-program: panoul negru nu este un simplu element de decor, sau un fel de Deus ex machina din teatrul de altădată, ci „Pătratul negru suprematist“, capodopera pictorului Malevici, un corifeu al artei Ruse! Ca să vezi şi să nu crezi!
L-am revăzut, ca de atâtea ori, cu plăcere, pe Alexandru Repan, căruia i-a revenit dificila partitură a lui Ivan Vasilevici, recte Stanislavski, care a reuşit performanţa de se păstra în limitele decenţei, neaccentuând mai mult decât era necesar clapele ridicolului.
Este de apreciat efortul lui George Alexandru de a diferenţia cele trei personaje pe care le interpretează excelent: dacă în Ilia Rudolfi are mister, în  Gavril Stepanovici se dovedeşte, cu ajutorul autorului, un fin ironist, momentul semnării contractului fiind aproape o pagină de antologie.
Contribuie la suculenţa unor scene cu vervă şi temperament Camelia Zorlescu şi Catrinel Dumitrescu, iar Viorel Comăneci (revenit după o lungă absenţă), Gabi Răuţă, Alex Mike Gheorghiu şi Ion Haiduc, interpretând mai multe personaje, încearcă cu succes, fiecare după posibilităţi, să le diferenţieze, ceea ce unora le reuşeşte de minune (cazul lui I. Haiduc în scurta apariţie a servitorului Kliukvin). Mai sunt mici roluri care rămân la stadiul de schiţe, executate cu entuziasm de Ada Navrot, Ioana Calotă şi Mihaela Subţirică.
O siluetă sensibilă desenează Anca Băjenaru, dar greul spectacolului este dus de Ion Grosu, care a avut şi momente foarte bune, unele mai puţin bune şi altele anoste, uitând de multe ori că eroul pe care îl interpretează s-a sinucis. Lui şi bineînţeles regizorului le aparţine momentul de început al spectacolului, de o excelentă teatralitate – în decorul simplu, pereţii unei camere alb-gri, într-o tăcere adâncă, Maxudov (Ion Grosu) se aşază pe un scaun şi, timp de un minut, tace. Ceea ce în teatru este enorm. Dar şi minunat!
În final câteva gânduri, care n-au legătură cu spectacolul decât tangenţial. Dacă despre birocraţia şi cenzura regimului stalinist, cu care s-a luptat, Bulgakov a avut curajul să scrie, despre actuala stare de lucruri din teatrul românesc, minat de aceeaşi birocraţie, oare cine va scrie? Despre faptul că dramaturgia originală este pur şi simplu izgonită de pe scenele mai tuturor teatrelor, va scrie oare cineva?
Despre faptul că directorii de teatre, care mai nou se numesc manageri, nu citesc piese de teatru nici să-i pici cu ceară, se va găsi cineva care să scrie? Despre o directoare de teatru care a recunoscut, cu lacrimi în ochi, că nu poate citi piese de teatru, implorându-l pe autorul respectiv să se adreseze altui teatru, va avea curaj să scrie autorul respectiv? Despre o secretară literară a Teatrului Naţional, care, după ce a citit o piesă de teatru a unui autor contemporan, a refuzat să-i trimită scriitorului referatul de respingere pe motiv că teatrul e în reparaţii?!
Dar despre faptul că piesele lui Caragiale sunt amputate în spectacole derizorii, sub privirea entuziastă a directorilor-manageri, se va găsi un Bulgakov să scrie? Despre directorii-manageri care nu catadicsesc să răspundă autorilor dramatici sau despre directorii de teatre care conduc prin interpuşi numiţi de ei, cu acceptul mutual al organelor de resort, cine oare va scrie? Despre faptul că unii directori-manageri stau înţepeniţi în posturile lor ani în şir, fără să aibă rezultate notabile, care Bulgakov va scrie? Dar despre unii directori care fug din calea autorilor autohtoni, fiind ocupaţi până peste cap cu emisiuni la Radio, Tv sau cu repetiţii la alte teatre (ca directorul de la Teatrul Metropolis), se va scrie oare?
Dar despre cele câteva piese care totuşi se joacă, unde nu pătrunde nimic din viaţa contemporană, mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, când exista cenzură – de exemplu, „Noiembrie“ de Ana Maria Bamberger şi „Scara Pisicii“ de C. Thuroczy, care se joacă la Teatrul Naţional –, cine oare va scrie? Dar despre o altă distinsă directoare de teatru, care s-a pronunţat cu suficienţă că o piesă despre Teodor Mazilu nu este demnă de Teatrul Naţional, va comenta vreun scriitor? Se va scrie, dacă nu un roman, măcar un comentariu satiric? Cât timp va trebui să mai aştepte piesa Radu Iftimovici „Ah ce frumos e să faci amor pe ploaie“, despre evenimentele din Decembrie ’89, până când un teatru va catadisi să o pună în scenă?
Se vor scrie iar, de acum încolo, piese cu aluzii şi şopârle, ca pe vremuri, într-un stat unde nu mai există cenzură, nu mai există monstruoasele vizionări şi unde a avut loc o revoluţie în care au murit oameni? Să se fi revenit la situaţia în care un cronicar dramatic (Mihail Sebastian) a catalogat teatrul interbelic drept „Teatrul cu punţile tăiate“?

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.