„cînd
vei fi nume de stradă, popescu, în pămîntul tău / vor începe să-şi îngroape
propriii lor morţi, / cine se va gîndi că scobesc în tine ca să-i facă loc celui
plecat? // iar dacă va fi cutremur, închipuie-ţi ce jale şi ce / neodihnă şi de
cîte ori vor scormoni în tine / şi cît vor blestema pămîntul cu numele tău, zău,
/ nu ştiu pentru ce ne chinuim atîta să ajungem / nume de străzi pentru alţii,
popescu.“ Ioan Es. Pop, poet nouăzecist de marcă, i-a dedicat, cu mai bine
de 20 de ani în urmă, acest poem – „popescu. o privire în viitor“ – celuilalt
mare lider al generaţiei ’90.
Un inegalabil poet al morţii, total lipsit
de patetism(e), a cărui poezie este de o, până la urmă, ucigătoare
originalitate şi de o duioşie mergând în profunzime, până în straturi
infinitezimale ale receptării. Până în inimă. Bolnav de viaţă şi bolnav de
Dumnezeu. În iarna lui ’95, la 21 februarie, se sfârşea poetul Cristian Popescu, la nici un an de la
publicarea cărţii sale „Arta Popescu“ (1994).
De inimă. De sărăcie. De greul vieţii.
Debutul lui poetic fusese fulminant, chiar
dacă în trepte: placheta „Familia Popescu“ (1987), mare cât palma, 32 de păginuţe,
practic o foaie de revistă studenţească împăturită în 16, nr. 4 din colecţia
„Cartea cea mai mică“, includea referinţe întemeiat-entuziaste din partea a
patru nume mari – Mircea Martin, Marin Sorescu, Constanţa Buzea, Laurenţiu
Ulici. Iar debutul propriu-zis, din 1988, cu volumul „Cuvânt înainte“, 48 de
pagini, câştigase în decembrie 1986 (cu ovaţii şi aplauze!) premiul pentru
debut al Editurii „Cartea Românească“, inclusiv o sumă consistentă financiar,
dar care, din greşeală, fusese ridicată de la casieria USR de Cristian Tudor Popescu,
tizul său, mirat pe moment de aşa o substanţială recunoaştere bănească, dublată
dintr-o regretabilă confuzie contabilicească (logică statistic: CP vs. CTP).
Această întâmplare, poemul de mai sus şi
alte amintiri au constituit mici staţii pe traseul evocării lui Cristi Popescu la 20 de ani, la sediul
Fundaţiei naţionale pentru ştiinţă şi artă. Evenimentul a fost organizat de
Muzeul Naţional al Literaturii Române – amfitrion: directorul instituţiei, Ioan
Cristescu. Au fost invitaţi: Mircea Martin, Cristian Tudor Popescu, Alexander
Hausvater, Cătălin Ţârlea, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu (ultimii trei fiind
colegi de cenaclu şi de generaţie literară), dar şi acad. Eugen Simion, care a
deschis manifestarea comemorativă.
Cel care coordona spre finalul anilor ’80
Cenaclul Universitas, profesorul Mircea Martin, a aflat despre Cristi Popescu şi
despre manuscrisele sale de la eruditul poet nevăzător Radu Sergiu Ruba şi, după
prima şi mai ales după cea de-a doua lectură în cenaclu, deja Cristi „dintr-o
dată s-a impus, a căpătat altă dimensiune, s-a destins“. Studenţia fluctuantă a
lui Cristi Popescu a beneficiat, tocmai graţie poeziei sale, de ocrotirea, de
compasiunea activă şi de empatia lui Mircea Martin, conştient de faptul că
Popescu, diagnosticat cu schizofrenie, aflat în evidenţele psihiatrului Florin
Tudose, „era dependent de o injecţie zilnică pe care o lua sau nu o lua cu
regularitate“, dar şi de faptul că „toată lumea îl ştia, îl iubea, pentru că
era un om care avea o charismă specială, fără să fie spectaculos, arătos, te
invita la apropiere“. Aşa cum a fost din toată inima sprijinit în vremea studenţiei
pentru a evita exmatricularea din anul întâi de la „Clasice“, unde rigoarea era
mare, tot aşa a avut norocul unui mare prieten în persoana lui CTP, care a făcut
o serie întreagă de acrobaţii logice şi inginerii financiare pentru a persuada
consiliul de administraţie al Societăţii Adevărul în vederea publicării
volumului „Arta Popescu“ la editura omonimă. Cât de omonimă? Editura Popescu?
Editura Adevărul? Pentru Cristi, Adevărul = Arta Popescu. Mai târziu, cu
ajutorul regizorului Alexander Hausvater şi al dramatizărilor de la Teatrul
Odeon – care „au scos din amorţire teatrul românesc după 1990“, cum spunea
conf. univ. Ioan Cristescu –, poetul Cristi Popescu avea să afle, prin
dramatizarea şi lucrul în echipă la „Au pus cătuşe florilor“ şi „La ţigănci“, că
arta are de-a face şi cu teatrul, nu numai cu poezia.
Grevată sau nu de boală, opera lui Cristi
Popescu este, de la început până la sfârşit, inconfundabilă. Rămân amintirile
(„Cristi era ca un copil. Şi unul dintre foarte puţinii români care ştiau să
asculte“ – Alexander Hausvater), întrebările („Semăna, din acest punct de
vedere, cu Eminescu – avea o structură îndesată, puternică, solidă. Pe structura
asta, de răzeş, intra răul. Era conştient: «Săptămâna viitoare o să mă cred
Iisus Hristos!»“ – Cristian Tudor Popescu), poemele („Ce dacă face moartea din
trupul nostru trup de femeie. Trup roditor de grozavă femeie... Mare lucru! Aşa
schimbaţi vom purta în dreptul inimii o vânătaie chiar de inimă făcută, loviţi
de inimă pe dinăuntru“).
