Iubiri din vremuri trecute au rămas în
amintirea umanităţii, au traversat veacurile, scrijelite în piatră, aşternute
pe papirusuri, ori caligrafiate, apoi tipărite în file de carte. Povestea
aceasta, petrecută acum aproape trei secole şi jumătate, e simplă: o fată se
îndrăgosteşte de un bărbat, împreună cu care trăieşte prima ei experienţă
erotică; el o părăseşte, urmează o scurtă corespondenţă între ei, din care ea
înţelege, până la urmă, că totul s-a sfârşit. Despre ea, Mariana Alcoforado, ştim
că a fost călugăriţă într-o mânăstire din Bejo, Portugalia, şi a trăit între
1640 şi 1723. El – căpitanul francez Noël Bouton, marchiz de Chamily
(1636–1715). În jurul anului 1665, este detaşat cu garnizoana în oraşul Beja,
în timpul luptelor din Războiul de restauraţie. După un timp, se reîntoarce grăbit
în Franţa, la chemarea fratelui său. Ce a ajuns până la noi din povestea lor?
Marianei i se atribuie cele cinci „Scrisori portugheze traduse în franceză“ („Lettres portugaises traduites en franÎais“),
publicate în 1669 de librarul parizian Claude Barbin, în traducerea lui Gabriel
de Guilleragues şi considerate o capodoperă a literaturii de dragoste,
precursoare a romanului sentimental şi epistolar. Există controverse şi
suspiciuni: să fi fost traducătorul, de fapt, autor? Nici nu mai contează.
Sunt creionate cu veridicitate toate etapele prin care trece îndrăgostita, după
despărţire: speranţe, iluzii, dor, durere, incertitudine, pasiune, amăgire,
visare, depresie, neacceptare, disperare, împăcare, luciditate, ură.
Reconstruim, din numai cinci scrisori, tot
zbuciumul adunat într-o inimă sfâşiată, a cărei raţiune de a bate era doar
existenţa iubitului în preajma ei. „Nefericită iubire, ai fost înşelată, şi
m-ai înşelat cu speranţe amăgitoare“. Scuze… „Nu vreau să-mi închipui că m-ai
uitat. Sunt hotărâtă să te ador toată viaţa“. Reproşuri… „Atâta m-ai asediat,
până m-ai cucerit. (…) De ce nu m-ai lăsat în pace în mânăstirea mea? Nerecunoştinţa
ta întrece orişice margini.“ Neacceptare… „Mă împotrivesc la tot ce îmi pare o
dovadă că nu mă mai iubeşti.“ Dubii… „Cum să sper ca scrisori şi reproşuri să
poată obţine aceea ce n-au putut face, ingratule, dragostea şi dăruirea?“
Confuzie… „Nu ştiu de ce îţi scriu. ţie, cel mult, îţi va fi milă de mine, o văd
prea bine, şi nu-mi trebuie mila ta.“ Acceptare… „Îţi scriu pentru ultima oară.
Şi sper că vei înţelege din deosebirea de ton şi din felul scrisorii că, în
sfârşit, ai izbutit să mă convingi că nu mă mai iubeşti, aşa că nici mie nu-mi
mai e îngăduit să te iubesc.“ Conştientizare… „Îmi dau seama cât de nemăsurat
de adâncă era dragostea mea, abia acum când trebuie să fac atâtea sforţări ca să
mă vindec de ea. Mi-am dat seama că nu ţin atât de mult la tine, cât la propria
mea pasiune.“ Vindecare… „Îmi dau seama acum, să ştii, că nu eşti demn de simţămintele
mele. Te conjur: nu-mi mai scrie şi ajută-mă să te uit cu desăvârşire. Să renunţ
la tine, să nu mă mai gândesc la tine, iată tot ce am de făcut.“
De la fericirea deplină la durerea cea mai
adâncă nu e, câteodată, decât un singur pas. Indiferent de timp, de vremuri. Mărturisirea
aceasta din trecut, dar de fapt atemporală – Scrisorile portugheze ale
Marianei Alcoforado – este adusă (în traducerea Veronicăi Porumbacu şi
adaptarea textului pentru scenă de Ada Ichim) pe scena Teatrului Metropolis din
Capitală, de cunoscutul regizor Aureliu
Manea. A montat numeroase spectacole de succes pe scenele teatrelor din
Turda, Cluj-Napoca, Sibiu, Ploieşti, originalitatea şi talentul fiindu-i răsplătite
cu premiul UNITER pentru întreaga activitate, în stagiunea 1992–1993. S-a
retras din viaţa teatrală în 1991, din motive de sănătate. A revenit acum şi am
aflat, dintr-un filmuleţ realizat de Liviu Marchidan şi Bogdan Barbu, istoria
emoţionantă a spectacolului, pregătit la Centrul de Reabilitare şi Recuperare
Neuropsihiatrică Galda de Jos, acolo unde trăieşte regizorul, şi la Căminul
cultural din aceeaşi localitate. „Din secolul XVII până în ziua de azi au
trecut patru secole, dar o ascultăm şi azi pe Mariana Alcoforado, pentru că
iubirea este ceva după care jinduim toţi“, spune el.
Crina Mureşan, actriţă a Teatrului
Odeon, reuşeşte să contureze fragilitatea şi forţa Marianei, în care se regăseşte
parcă orice femeie mistuită de flacăra pasiunii, sfâşiată de o iubire neîmpărtăşită,
sedusă şi abandonată, destabilizată – până în pragul neregăsirii rostului vieţii
– de o despărţire, dar apoi având puterea de a încheia capitolul miere-fiere,
fericit-dureros şi a merge mai departe. În regatul iubirii pe care l-a
construit aproape singură, din regina fidelă fără margini iubitului ei, nevoită
la un moment dat să abdice prin fuga lui voită şi asumată, redevine regina
propriului suflet. Chiar dacă, în cazul Marianei, asta a însemnat rămânerea
între zidurile mânăstirii şi supunerea oprobriului obştii, pentru „rătăcirea“
ce încălcase regulile monahale. Scenografia spectacolului, simplă, austeră, îi
aparţine lui Paul Salzberger, iar coregrafia – Ioanei Marchidan, care
interpretează rolul umbrei Marianei, într-un reuşit dans-balet sincron, din
ultima scrisoare. Spectacolul este produs de Viorica Samson Manea, sora
regizorului, cea care cu siguranţă a avut rolul cel mai important în revenirea
acestuia în viaţa teatrală românească.
După
ce vor fi ieşit din sală, poate unii au căzut pe gânduri, regăsindu-se de o
parte sau alta a zidului mânăstirii-închisoare ori înţelegând, de va fi să fie
vreodată, cum să iasă cât mai puţin dureros dintr-un rol care nu le mai vine
bine. Ar fi un semn că spectacolul şi-a împlinit menirea.