Radu F. Alexandru este deja un
dramaturg lansat, cu o activitate prodigioasă de-a lungul anilor,
apreciată pozitiv atât de critica literară, cât și de marele
public. Piese ca: „Dilema“, ,,Dinu“, ,,Saltimbancii“,
,,Mansarda“, ,,Iubiri“, ,,O șansă pentru fiecare“, ,,Omul
care face minuni“, ,,Privind în jur cu ochi fără lumină“,
,,Nimic despre Hamlet“, ,,Domnul Sisif“, „Love stories“
(„Labirint“), „Poveste despre tatăl meu“ au văzut lumina
rampei de-a lungul timpului. În ele autorul dezvoltă un conflict
aproape insolubil între credința lăuntrică și determinările
exterioare, majoritatea pieselor sale putând fi considerate piese cu
teză. „Stilistic vorbind, piesele lui Radu F. Alexandru se
situează uneori în apropierea telenovelei, înțelegând prin
telenovelă, viața noastră de fiecare zi, alcătuită din trădări,
din iubire și răzbunări devastatoare“, apreciază criticul
Mircea Ghițulescu în „Istoria literaturii române: dramaturgia“.
Piesei „Luminița, de la capătul
tunelului“, scrisă în 2008 și publicată în volumul „Teatru
7“, apărut la editura „Cartea Românească“, i-au fost
necesari opt ani să vadă lumina rampei, dovedind încă o dată,
dacă mai era nevoie, în ce lume închisă ermetic trăiesc teatrele
din România. La un moment dat, dramaturgul, fără să abandoneze
scrisul, s-a lansat în politică, fiind, de-a lungul timpului,
senator în trei legislaturi. Cu toate acestea, recentul spectacol de
la TNB dovedește că și-a fructificat restul timpului în mod
onorabil.
Piesa începe tare, cu lovituri
puternice în ușa de la intrare a unui apartament dotat cu mai toate
echipamentele de pază. Apoi ne prezintă o situație în care un
bărbat admite ca soția sa să-l înșele, iar soția admite
înfinitele infidelități ale soțului, în timp ce un altul admite
ca soția sa să fie sedusă de alt bărbat. Cele două femei, în
loc să se urască, se înțeleg foarte bine și totul se termină
printr-o lovitură de teatru, absurdă la prima vedere, care însă
mulțumește participanții și chiar publicul. De fapt, tot
eșafodajul dramatic lasă impresia că suntem în teatrul
minulescian, presărat din belșug cu amante și amanți, o împletire
între realitate și fantezie, un melanj între absurd și realitatea
diurnă.
S-ar putea spune că textul
propriu-zis este în ultimă instanță „o mare glumă“, sau o
șaradă construită meticulos, cu abilitate, despre viața politică
a așa-zisei tranziții, cu personaje mai ușor sau mai greu
decriptate, în funcție de facultățile fiecăruia. Oricum,
spectatorul are la îndemână destule amănunte identificatoare –
chelia, tocurile înalte, părul blond – pe care regizorul a
încercat de multe ori să le încurce, vrând și el să ne
păcălească pe noi, privitorii. Dar, dincolo de aluziile străvezii
la anumite personaje din realitate, de multele momente nedramatice,
de pletora verbală a acestora, demonstrația autorului se
evidențiază ca o reușită, personajele fiind viabile, consistente,
cu treceri rapide de la o stare la alta, fiind manipulate cu
abilitate și inteligență.
Autorul lasă deschisă dilema dacă
Luminița (nu metafora, ci personajul care poartă același nume în
piesa lui Radu F. Alexandru și care se încăpățânează să se
opună lumii de corupți pe care, într-un moment de revoltă,
încearcă să-i demaște) va fi coruptă și ea sau nu. Va fi ea în
stare să facă ce n-au izbutit mulți alții înaintea ei? Și cu ce
rezultat? Fiindcă rezultatul din viața diurnă îl știm, cel din
piesă ni-l sugerează regizorul prin hora îndrăcită pe care o
joacă toate personajele antagoniste până atunci.
Dincolo de considerațiile textul
piesei, spectacolul regizat de redutabilul Mircea Cornișteanu e
coerent, acid cât îngăduie bunul-simț, bine structurat în
liniile lui majore, cu o distribuție alcătuită din excelenți
profesioniști ai scenei, care decelează aproape mai toate
intențiile satirice ale autorului, fără să distoneze nicio clipă.
Se poate spune că am asistat la un regal de interpretare. Constantin
Cotimanis a ajuns ca, prin simpla sa prezență fizică, să
întruchipeze un personaj extrem de versatil, de viclean, de brutal,
de cinic și, în același timp, foarte umil când e vorba să-și
realizeze interesul major. Actorul cu experiența sa acumulată în
alte roluri de asemenea anvergură reușește să ne dea o imagine
credibilă a politicianului din zilele noastre, versat și corupt
până-n măduva oaselor.
Monica Davidescu reușește să ne
arate cu vioiciune o femeie inteligentă, care știe să împletească
excelent acordurile inimii cu interesul pentru bunăstare socială,
împărțindu-se egal și fără echivoc, fără dramatisme de ocazie
și false lamentări bovarice, între soț și iubit, asemeni Zoiei
Tipătescu, rol în care după părerea mea actrița ar străluci.
Dragoș Stemate e surprins într-un rol inegal, cu destule hiatusuri
logice, fiind utilizat de multe ori, atât de autor cât și de
regizor, doar ca pretext al acțiunii. Astfel, reușește doar
parțial să ne dea imaginea unui carierist care se folosește de o
femeie și de demagogia dragostei ca să parvină.
Bomboana de pe prăjitură o deține
însă tânăra actriță Alexandra Poiană, deja o vedetă în
devenire, care are poate cel mai dificil rol creat de autor, reușind
să-l acopere cu brio. Actrița se plimbă cu dezinvoltură pe toate
clapetele și ipostazele rolului, reușind să prezinte un personaj
extrem de misterios și, până la urmă, extrem de periculos, fiind
îmbrăcat într-o glazură de naivitate, care, cu perseverență și
tenacitate, își urmărește scopurile.
Decorul imaginat de Puiu Antemir e
util și lasă actorilor destule culoare de joc, iar dintre costume e
de apreciat rochia Deliei Neacșu, care o îmbracă excelent pe
interpreta principală. În concluzie, începutul a fost făcut, s-a
spart gheața – pe scena Naționalului a urcat iarăși o piesă
românească, actuală. Îi urăm domnului Caramitru vânt la pupa
pentru alte spectacole-eveniment, tot cu piese ale dramaturgiei
originale. A dovedit că, atunci când își alege textul, reușita
este sigură. A dovedit-o, în primul lui an de directorat la TNB, cu
piesa „Comedie roșie“ de Constantin Turturică.
