Prof. dr. Dinu M. ANTONESCU
miercuri, 4 aprilie 2012
„S-au grămădit în mine iubiri necunoscute/Puteri
nemăsurate am prins încet, dar dens./Sub fruntea tot mai largă de toamne şi de
cute/S-a conturat cu vremea, din minereu, un sens.“ …mărturiseşte profesorul Nicolae Gorun în unul din „Cântecele
din biografia mea“. Şi sensul s-a materializat atât în stihuri calde şi meşteşugite
(„Anotimpul Iubirii“ – Casa de editură şi presă „Şansa“, 1995; Editura „Curtea
Veche“ 2000 şi 2010), cât şi în numeroase monografii de specialitate. Se poate
afirma, cu certitudine, că prof. dr. Nicolae Gorun este cel mai prolific autor de publicaţii de ortopedie şi
traumatologie al generaţiei care astăzi a depăşit 70 de ani! Anul trecut, a
publicat o nouă monografie: TRAUMATOLOGIE
OSTEOARTICULARĂ GENERALĂ, lansată cu ocazia Congresului naţional de
ortopedie şi traumatologie (octombrie 2011, Timişoara).
Voi sublinia, în primul rând, că lucrarea se
bazează pe vasta experienţă a autorului, care a avut tăria şi perseverenţa de a
aduna, de-a lungul întregii cariere, toate cazurile pe care le-a văzut şi
tratat la camera de gardă sau în spital, totalizând impresionantul număr de
22.908 traumatisme. Capitolul dedicat statisticii clasifică aceste cazuri după
tipuri de leziuni, localizare, sex, procentaj etc., stabilind că, de exemplu:
cele mai frecvente fracturi au fost de radius; cele mai des întâlnite entorse
au fost ale gleznei; tot la nivelul gleznei şi piciorului au fost localizate
cel mai adesea contuziile; plăgile au fost mai frecvente la bărbaţi şi la
nivelul membrelor superioare; luxaţia de umăr a avut cea mai mare incidenţă;
amputaţiile traumatice s-au localizat predominant la falangele mâinii şi au
fost mult mai frecvente la bărbaţi. Aşa cum s-a putut deduce din statistica
citată mai sus, monografia tratează, pe lângă datele generale asupra
traumatismelor, contuziile, entorsele, luxaţiile traumatice, plăgile şi
fracturile. Fiecare capitol trece în revistă, didactic, date generale asupra
subiectului, etiopatogenie, anatomie patologică, fiziopatologie,
simptomatologie, diagnostic pozitiv şi diferenţial, forme clinice, evoluţie,
complicaţii, prognostic şi conduită terapeutică. Şi fiecare capitol se încheie
cu o bogată bibliografie.
Este o abordare mai puţin frecventă, dar
foarte binevenită, aceea de a trata, alături de traumatologia osteoarticulară
propriu-zisă (entorse, luxaţii, fracturi) şi cu aceleaşi atenţie şi profunzime,
şi contuziile şi plăgile. Foarte frecvente (reprezentând 17,55%, respectiv
8,06% din patologia traumatică, după statistica autorului), contuziile şi plăgile,
prezentate în facultate la aşa-numita „mică chirurgie“ nu mai sunt de găsit
nici în monografiile chirurgicale, nici în cele de ortopedie şi traumatologie.
Capitolul fracturilor este amplu, ele constituind
cel mai frecvent traumatism întâlnit în cazuistica monografiei (9.450 de cazuri
din totalul de 22.908 traumatisme osteoarticulare, reprezentând 41,25%). Sunt
analizate fracturile care apar în cadrul accidentelor rutiere, de muncă sau în
cursul exercitării sporturilor. Sunt expuse mecanismele de producere a
fracturilor, ca şi aspectele lor anatomopatologice. În cadrul fiziopatologiei
fracturilor, pe lângă teoriile moderne ale formării calusului, sunt studiate
cauzele care pot duce la întârzierea consolidării sau la pseudartroză. Metodele
terapeutice sunt amplu tratate. Subcapitole aparte sunt închinate fracturilor
pe os bolnav, atât la copil, cât şi la adult, şi fracturilor de oboseală,
subiecte care de cele mai multe ori sunt insuficient şi superficial prezentate în
alte lucrări. Osteosinteza nu este o metodă anodină, de aceea un întreg capitol
este dedicat incidentelor şi complicaţiilor ce pot surveni în urma aplicării
ei.
Am lăsat intenţionat la urmă prezentarea
primului capitol al monografiei, acela inspirat intitulat: „Momente din istoria
traumatologiei osteoarticulare“, deoarece el ar putea constitui, singur, o
carte voluminoasă. Sunt expuse etapele importante ale îmbogăţirii şi sistematizării
cunoştinţelor de traumatologie osteoarticulară, ca şi cele ale organizării
societăţii internaţionale care astăzi reprezintă specialitatea noastră – SICOT(Société Internationale de Chirurgie
Orthopédique et de Traumatologie). Cu mult suflet, sunt marcate şi
contribuţiile româneşti la dezvoltarea naţională şi internaţională a
specialităţii. Este amintită crearea primului spital de ortopedie – Spitalul
„Regina Maria“ din Cluj (1921) – şi a primei Societăţi de Ortopedie din România
(1935), de către Alexandru Rădulescu. Mai puţin cunoscute sunt numele membrilor
fondatori ai Societăţii Române de Ortopedie, dar şi statutul organizaţiei, pe
care profesorul Nicolae Gorun le expune în monografia sa. Impresionantă este şi
galeria de figuri ale corifeilor ortopediei româneşti, în care fiecare dintre
noi, cei mai în etate, îi regăsim pe toţi cei de la care am învăţat şi cărora
le suntem profund îndatoraţi. Capitolul include şi numeroase fotografii de la
congresele şi consfătuirile de ortopedie şi traumatologie organizate în
diferite colţuri ale ţării, în care toţi – mai vârstnici sau mai tineri – îşi
expun experienţa şi învaţă unii de la alţii.
Monografia este scrisă cu un pronunţat simţ
didactic, este clară, bine sistematizată şi bogat ilustrată (473 de figuri).
Fiecare afirmaţie este susţinută de o iconografie originală, radiografiile
provenind în exclusivitate din cazuistica proprie a autorului. Bibliografia
este deosebit de bogată, conţinând atât literatură autohtonă, cât şi străină,
de certă valoare. Condiţiile grafice şi claritatea imaginilor, asigurate de Editura
„Curtea Veche“, sunt cu totul deosebite, ceea ce conferă o plăcere deosebită
consultării cărţii.
Monografia „Traumatologie osteoarticulară
generală“ se adresează atât specialistului ortoped, uşurându-i găsirea unor
cunoştinţe necesare în activitatea zilnică, cât şi rezidentului care a îmbrăţişat
această specialitate, căruia îi pune la îndemână, adunate la un loc, toate noţiunile
importante de traumatologie osteoarticulară. Dar monografia poate fi utilă şi
medicului de familie, care se confruntă în activitatea sa cu contuzii şi plăgi,
pe care trebuie să le trateze corect, şi chiar cu traumatisme osteoarticulare
mai importante, cărora trebuie să le pună diagnosticul şi să le dea primul
ajutor. Toţi specialiştii care se apleacă asupra aparatului locomotor se pot întâlni
cu diverse traumatisme ale acestuia, elucidarea diagnosticului, a indicaţiilor
terapeutice şi a recuperării avându-le la îndemână în această monografie.
