Vrând
probabil să-mi contrazică aserţiunile care spun că unele teatre ocolesc cu bună
ştiinţă piesele dramaturgilor autohtoni în viaţă, preferând textele edulcorate
ale unor clasici sau scriitori străini, aserţiuni pe care le repet cu încăpăţânare
în mai toate cronicile mele apărute în „Viaţa medicală“, ultima premieră a
Teatrului Odeon aparţine experimentatului şi prolificului dramaturg în viaţă
Radu F. Alexandru, autorul unor piese jucate pe mai multe scene din ţară, chiar
şi la Teatrul Naţional, mai toate premiate. Poveste despre tatăl meu,
publicată mai întâi în volum, împreună cu alte două piese, la editura
„Universalia“ în anul 2006, se bazează, după unele declaraţii ale autorului, pe
un fapt real de viaţă: dispariţia bruscă din casă şi din viaţa sa a soţiei –
după ce i-a lăsat un bilet de adio –, pe care o revede la un stop de circulaţie,
la volanul unei maşini, pentru câteva secunde, după 16 ani de la dispariţie!
Teribil
fapt real de viaţă, în urma căruia,
normal, ar fi trebuit să aibă foarte multe neplăceri. Nu au fost acuzaţi însă şi
nici bănuiţi de omor din culpă nici autorul, nici personajul principal al
piesei, ca în cazul dispariţiei Elodiei, similar până la un punct pentru simplu
fapt că „organele“ din vremea aceea erau în cunoştinţă de cauză de această
dispariţie. Şi cu asta am lămurit şi premisa, şi desfăşurarea evenimentelor
dramatice, care se derulează linear, cu mici încrâncenări, care, după o minimă
răvăşeală, la început se calmează ulterior,
ca un râu de munte care îşi varsă
apele nărăvaşe în albia unui fluviu, potolindu-şi învolburările. Urmează un
final abrupt, neaşteptat, de melodramă verdiană, sau din ciclul deus ex machina: dispariţia fizică a
personajului principal, adică soţul căruia i-a dispărut soţia. Vinovată:
nimeni alta decât Securitatea. E posibil.
Despre
Securitate aflăm pe zi ce trece lucruri abominabile, uneori aproape de
necrezut. Ca şi despre CIA sau KGB. Vreau să reamintesc pentru cei care n-au
aflat ce mizerii trebuia să sufere colegul meu Jorj Voicu, actor ani în şir la
Teatrul Giuleşti, acum Odeon, din cauza turnătorilor şi informatorilor din
respectivul teatru. Fapte care s-au aflat după moartea lui, nepotul său scoţându-i
de la CNSAS, după evenimentele din decembrie ’89, dosarul de urmărire. Asta
doar pentru că Jorj Voicu avea o gură spurcată şi un enorm talent care isca
multă invidie.
Înainte,
în vremuri de demult, era obiceiul (prost, bineînţeles) ca atunci când se
întâmpla ceva extrem de rău, undeva în ţară, într-un oraş, într-o familie, vina
să fie aruncată mai întâi pe evrei, apoi pe ţigani şi, în ultima vreme, pe
Securitate. Mai era dată vina, în glumă, conform unui banc şi pe… biciclişti!
Însă în ultima vreme a devenit un fel de modă să fie scoase la lumină crimele
fostei Securităţi ale cărei atrocităţi bântuie amintirile multor oameni
din zilele noastre, ca şi ale autorului. Şi poate că nu e rău. Cele mai bune
scene din piesă sunt cele două care se petrec în tovărăşia căpitanului Bujor
(al cărui nume este omis la distribuţia piesei în varianta publicată).
Cele
două dispariţii, una reală, alta ficţională riscă, totuşi, să trezească în
mintea spectatorului normal o nedumerire care porneşte în primul rând de la
titlul piesei. Dispariţiei misterioase din viaţă a soţiei autorului i se adaugă,
la sfârşitul piesei, o a doua dispariţie, de data asta pe scenă, a personajului
principal, dispariţie anunţată, desigur, dramatic, cu lacrimi în ochi de fiica
personajului din piesă. Ne este clarificat, până la urmă, de fapt titlul
piesei, care la început a fost o inducere în eroare sau o pistă falsă,
spectatorul nebănuind că fiica din piesă îşi pierde tatăl, ci crezând, conform
celor declarate de autor, că în piesă va fi vorba de soţia dispărută. Iar
despre tatăl autorului, cum se poate deduce citind afişul, care nici nu apare
în piesă, nu se spune chiar nimic.
Regizorul
Gelu Colceag, autor al unor excelente spectacole pe mai toate scenele teatrelor
din capitală, nu şi-a dezminţit nici de data asta calităţile, reuşind un tur de
forţă. A construit în stil minor un spectacol curat, coerent, în ciuda multor slăbiciuni ale textului. În
primul rând, a reuşit să facă o distribuţie omogenă, foarte potrivită, să
distribuie corect accentele şi, mai ales, să obţină un flux continuu al
reprezentaţiei. Schimbările de ambianţe s-au făcut la vedere, decorul fiind
întins pe orizontală, pe aproape toată suprafaţa scenei, care de fapt e a sălii,
creând spectatorului de multe ori senzaţia, cum am mai scris, că asistă la un
film.
Atât
Gelu Niţu, interpretul arhitectului Andrei, cel căruia i-a dispărut soţia, cât
şi Crina Mureşan, soţia în viaţă (nu cea dispărută) au căutat prin prezenţa lor
să dea cât de cât credibilitate unor roluri destul de palide, de fapt unor idei
de personaje: un domn arhitect, cu un trecut nu prea curat, iubit succesiv de
două femei, dar ros de remuşcări, şi o soţie iubitoare, angoasată de apariţia
fantomatică a soţiei dispărute. De asemenea, Mircea Constantinescu s-a străduit
să dea şi el autenticitate unui prieten bun al eroului acestei întâmplări, doi
nu are decât rolul ingrat de a ne face
curioşi să aflăm ceva din viaţa personajului principal. Excelentul actor reuşeşte
printr-un adevărat miracol, chiar acolo unde textul nu-l ajută deloc, să creeze
imaginea unui prieten ideal, discret până-n pânzele albe, de care aproape toţi
avem nevoie în viaţă.
O
surpriză mai mult decât plăcută prilejuieşte Mircea N. Creţu în rolul unui
senator, construind cu o adâncă simplitate un personaj uşor tenebros, chiar misterios,
uşor ascuns, uns cu toate alifiile, pe care am fi dorit ca autorul, care a
cunoscut în lunga lui activitate politică mulţi senatori asemănători, să-l
dezvolte dramatic. Dar autorului nu i s-a părut că ar fi o pistă benefică,
preferând alte coordonate ale acţiunii. Mircea N. Creţu se impune prin acest
mic rol, arătându-se în această apariţie ca un demn urmaş al marilor actori de
altădată care aveau, printre altele, câteva calităţi de necontestat care îi
propulsau spre o mare carieră: o voce penetrantă, o înfăţişare care impunea
respect şi mister, o capacitate de interiorizare remarcabilă. Ce păcat că
regizorii nu văd în el acum, la maturitate, un actor de prim-plan, ceea ce, după
părerea mea, este o pierdere pentru teatrul respectiv. Dar, de multe ori,
carierele unor confraţi s-au realizat prin simpatii de gaşcă, de confrerii de
cârciumă, mai nou prin legături masonice la care dacă nu iei parte eşti trecut
în anonimat.
Am lăsat
la urmă excelenta prestaţie artistică a lui Dan Bădărău într-un rol de
anchetator de securitate, pentru că mi s-a părut că cele două scene scurte, împreună cu cea în
care evoluează Mircea N. Creţu, ridică tensiunea spectacolului la cote destul
de înalte.
Foarte
tânăra Ioana Anton se achită conştiincios atât de rolul de povestitor al
piesei, cât şi de cel de copil al protagoniştilor, înduioşindu-ne de
soarta nefericitului ei tată. De
asemenea, e de remarcat excelentul decor minimal al experimentatului
scenograf Constantin Ciubotariu.
