În ciuda situației dezagreabile, aproape disperate în care se află, Teatrul Mic își continuă cu îndârjire și tenacitate activitatea, noul director, Gelu Colceag, sfidând de multe ori evidența. Aceste afirmații sunt susținute de ultimele premiere:
„Karamazovii”, „Viața și moartea lui Richard al II-lea” și „...escu”.

    Scrisă acum 80 de ani, piesa „...escu” a fost primită cu destulă răceală de presa interbelică, fiind considerată o umbră palidă a capodoperei „Titanic Vals”, deși i s-au recunoscut calitățile scenice și replicile pline de haz. Ulterior, a fost ridicată în slăvi de scribălăii regimului comunist, în timp ce autorul său, Tudor Mușatescu, era nevoit să scrie la negru sau să lipească pungi ca să aibă cu ce să-și hrănească familia (cum mărturisește în excepționalul său jurnal, o probă de supraviețuire, apărut târziu după moartea sa). În prezent, când traseismul politic – întruchipat în piesă excelent de personajul principal – stă la loc de cinste în peisajul politic actual, piesa „...escu” este mai actuală ca oricând.

    Autorul, a cărui carte de vizită era umorul, a fost un demn urmaș al lui Caragiale. După ce a scris câteva piese de mare succes („Titanic Vals”, „Visul unei nopți de iarnă”, „...escu”), trecute în patrimoniul de aur al comediei românești, și peste 400 de piese, majoritatea localizări, dramatizări sau comedii muzicale, Tudor Mușatescu a ajuns la senectute în prag de faliment, scriind piese într-un act pentru amatori. Trebuie totuși să-l salutăm cu respect și să ne închinăm în fața lui – dacă nu ca unui sfânt, căci sfânt n-a fost –, ca în fața unui om care și-a păstrat demnitatea până în ultima clipă, fără a ceda în fața fabricanților de ode encomiastice la adresa regimului comunist. A murit sărac, lăsându-ne drept moștenire un fiu și o comoară de vorbe nestemate.

    Piesa sa pare astăzi mai actuală ca oricând: același discurs găunos al unor personaje, aceeași demagogie și, mai ales, același traseism murdar al majorității personajelor. Cu o construcție destul de complicată, amestecând de multe ori stilurile, cu unele episoade lungite, cu altele inutile, „...escu” se prezintă totuși ca o piesă puternică, sprijinită pe adevăruri sociale de necontestat. Pe de-o parte, regizorul a făcut bine actualizând-o, deși acest lucru nu era neapărat necesar: situațiile prezentate în piesă nu par, ci sunt actuale, de parcă s-ar petrece azi.

    Spectacolul regizat de Doru Ana, spre deosebire de vechile montări, se vrea tăios, exact, fără nostalgii. Personajul Decebal Necșulescu (etichetat, până mai ieri, ca un Cațavencu de duzină) nu este, până la urmă, doar un simplu arivist. El se dovedește a fi un traseist notoriu (ca mulți din politicienii actuali), aspirând și visând la poziții sociale înalte, evoluând de la un mic denunțător – ca mulți din oamenii politici de astăzi – la șef de partid.

    De unde în alte montări piesa părea cumva o farsă, spectacolul Teatrului Mic se consolidează ca un eseu de multe ori sec, despre parvenitism și îmbogățire. Dacă, în alte spectacole, umorul și ridicolul învăluiau personajele, dând impresia, de multe ori, că autorul le exagerează tara morală, actualmente, tot ce se petrece în piesă pare mărunt, meschin și dureros.

    Personajul Decebal Necșulescu, jucat de Ovidiu Niculescu, nu mai are nimic din falsa candoare a vechilor interpreți, fiind de la început pornit dârz spre ascensiune cu orice preț și prin orice mijloace, discursul lui final find încrâncenat precum cel al actualilor politicieni.

    O parte din celelalte personajele – ca generalul Stamatescu, Miza, Iorgu Langada, Traian Necșulescu –, altădată glorioase prin umorul ce-l degajau, s-au degradat din cauza veștejirii situațiilor. Sau poate cauzele sunt mai simple, regizorul lăsându-le în starea lor larvară, fără a le îmbogăți cu nimic, în ciuda eforturilor disperate ale interpreților. La fel de ștearsă este acum scena cu cei doi bătăuși, care genera în alte spectacole ropote de aplauze.

    Dacă actualizezi piesa, te poți întreba ce șanse mai are tânăra Irina Rădulescu (fiica lui Dem Rădulescu) în rolul Ninei, cea care face și desface guverne și numește miniștri, în fața personajelor din viața politică reală, ca de exemplu Elena Udrea? Poate doar prestația lui Vlad Corbeanu (în rolul lui Bebe Damian, și el copie palidă a unor politicieni de azi) să fie mai actual, prin vivacitatea cu care actorul își ține discursul, oferind o apariție interesantă și inedită.

    Dacă, de multe ori, cronicarii epocii se mirau de existența angelică a rolului lui Amelie (soția lui Decebal Necșulescu), regizorul a renunțat a o arăta ca pe un personaj pozitiv. În interpretarea nouă, actrița Ana Bart se comportă la fel cu gloata de mincinoși, de prefăcuți, de demagogi cu care e presărată acțiunea piesei. Cu apariții care se bucură de obicei de simpatia spectatorilor, excelentul actor Radu Zetu în rolul depravatului Traian Necșulescu a încercat timid să-și facă loc cu succes prin pădurea încâlcită a situațiilor. Regizorul Doru Ana în rolul generalului Stamatescu a uitat că personajul respectiv a prilejuit unui coleg din altă generație (Traian Dănceanu) o mare creație, văduvind personajul de suculența lui. Iar Dan Condurache se luptă voinicește cu vârsta personajului Iorgu Langada, încercând să ne facă să credem că n-a îmbătrânit și nu i-a dispărut umorul.

    L-am revăzut cu plăcere, ca întotdeauna, pe Petre Moraru, de data asta într-un rol minuscul. Excelent este și decorul semnat de Ștefan Caragiu, care te face să uiți situația dramatică ce a transformat Teatrul Mic într-un teatru de buzunar.

    O mică scăpare: degeaba se scrie în micul program de sală că „...escu” este o sinteză satirică a vieții politice românești dintre cele două războaie, dacă regizorul a actualizat piesa, propunând ca acțiunea să se petreacă astăzi. Procedăm ca în celebra zicere a lui Arghezi: „Una zicem și alta fumăm”.
    Iar la final, o amintire: În urmă cu câțiva ani, când în fața Teatrului Național erau zi de zi mitinguri anti-Băsescu și se scandau sloganuri antiprezidențiale și antiguvernamentale, pe scena Teatrului de Comedie se juca tot „...escu”, de Tudor Mușatescu. La un moment dat, un personaj a intrat pe scenă anunțând: „Fraților, a căzut guvernul!”, aruncând sala într-un delir de nedescris. Este de prisos să mai fac analogii între teatrul ca ficțiune și realitatea de zi cu zi. Întotdeauna teatrul a dat scânteia care a aprins multe realități. Așa a fost de când e teatrul teatru.