Candid STOICA
luni, 12 decembrie 2016
Vreme
de mulți ani, orașul Târgoviște n-a avut un teatru, în schimb era o oază în
care poposeau mai toate teatrele din țară pentru că avea un public doritor de
spectacole. Teatrul care a luat numele marelui artist Tony Bulandra a fost
înființat relativ recent față de majoritatea teatrelor din țară – în 2002 – și,
după o perioadă de tatonări, a început să uimească publicul și mai ales lumea
teatrală cu îndrăzneala și inventivitatea sa repertorială. Spectacolele
prezentate ies de multe ori din obișnuitul și comoditatea alegerilor celorlalte
teatre din orașele țării denumite generic din provincie, ceea ce nu înseamnă,
doamne ferește, că ar fi provinciale. „Antigona”, „Richard al treilea”, „Nora”,
„Othello”, „Trei surori”, „Salonul nr. 6” și, de curând, „Romeo și Julieta”
sunt titluri celebre din repertoriul clasic care nu mai au nevoie de
prezentare. Mai mult, ne pot asigura de emulația creatoare care domnește la
Teatrul „Tony Bulandra” sub conducerea directorului M. C. Ranin, denumit și
„regizorul demisiilor”. După lupte crâncene cu primăria și cu ziariștii, acesta
a revenit la direcția teatrului din Târgoviște, străduindu-se din răsputeri să
înfrângă inerția și comoditatea multora și să aducă publicul numeros la
spectacolul teatral.
Tragedia
„Romeo și Julieta” este regizată de Irina Niculescu, fiica celebrei Margareta
Niculescu, creatoarea faimei Teatrului „Țăndărică”. Originară din România,
aceasta este actualmente stabilită în SUA, la Cincinnati, putându-se lăuda cu o
activitate prolifică în foarte multe teatre din lume. Pe lângă realizarea de
spectacole, Irina Niculescu predă arta mânuirii păpușilor în Europa, SUA,
Canada și Taiwan. Aceasta a folosit un scenariu personal și o adaptare semnată
de Cristina Chirilă, destul de ingenioasă. Este vorba despre o variantă
prescurtată, în care ni se prezintă – evident destul de chinuit – doar nucleul
piesei, focul incandescent și copleșitor care se stârnește în inimile a doi
foarte tineri adolescenți din Verona și, desigur, urmările nefaste ale acestei
pasiuni. Desigur, mai toți oamenii trec prin această situație de foc, la mai
mică sau la mai mare intensitate, însă ce face diferită această poveste
nemuritoare de iubire este finalul tragic. Poeții au scris numeroase versuri
despre această antinomie.
O
mică digresiune cu un exemplu autohton: pe la anul 1855 se iscă o dragoste
între un boier moldovean și o roabă țigancă în urma căreia se naște un copil,
cu numele Dincă. După ce boierul moare, femeia pleacă la Paris luând cu ea pe
fiul său, care între timp crescuse. Aici, tânărul Dincă se îndrăgostește subit,
nebunește, de Michelle, o tânără franțuzoaică pe care o convinge în urma unor
declarații năvalnice de iubire să vină în Moldova cu el, prilej cu care tânăra
află că iubitul său era rob și țigan. Oripilată, îl părăsește, vrând să se
înapoieze la Paris. Dar tânărul rob o prinde din urmă și, disperat, o împușcă
mortal, după care își trage și lui două gloanțe în inimă. Dar pe plaiurile
mioritice nu se născuse un scriitor de talia lui Shakespeare care să scrie
despre tragedia lui Dincă și a lui Michelle, imortalizându-i pe cei doi
îndrăgostiți.
În piesa „Romeo și Julieta” se folosesc
marionete cu fire scurte concepute de John Lewandowski, o personalitate
marcantă a teatrului de păpuși din SUA și Europa. Acestea sunt mânuite la
vedere de interpreții târgovișteni. Astfel, între marionete și mânuitori (toți
îmbrăcați în negru și cu pălării bărbătești pe cap) se creează relații
neașteptate, dincolo de textul propriu zis al piesei. Nu știu dacă interpreții
sunt marionetiști de profesie sau actori care au învățat să mânuiască păpuși cu
ocazia acestui spectacol. În orice caz, execuțiile lor sunt corecte, iar interpretarea
rezonabilă, având în vedere profunzimea rolurilor.
Daniel
Burcea (Romeo) și Ana-Maria Caliță (Julieta) își spun rolurile cu inteligență
și sensibilitate și caută să dea marionetei mișcările care să ne sugereze că
sunt vii. Însă de multe ori înțepeneala marionetelor le sufocă suflul, la
spectator ajungând destul de puțin din profunzimea sentimentelor celor doi
protagoniști. Dar este îmbucurător că la vârsta lor au posibilitatea să
interpreteze două roluri celebre, cu care în mod sigur nu se vor mai întâlni în
cariera lor. Și ceilalți interpreți: Cristina Dumitra (Lady Capulet), George
Simian (Capulet) sau Corneliu Jipa (preotul) își rostesc cu înțelegere și
simțire rolurile. Cât despre Benvolio (Monalisa Toncu), Tybald (Cristina
Dumitra) sau Mercutio (același George Simian), scenariul le oferă puțin loc de
a se promova. În schimb, Monalisa Toncu excelează în rolul vânzătorului de
ziare, iar lui George Simian în rolul lui Capulet îi reușește admirabil scena
când devine furios pe Julieta din cauză că-i nesocotește dorința de a se
căsători cu Paris. Cred în schimb că a fost nefericită ideea ca marionetele să
năpustească unele peste altele vrând să ne dea impresia că se omoară. Scena a
stârnit la publicul matur doar haz, nu oprobriu, iar copiilor le-a creat o
veselie de nedescris.
O
surpriză mai mult decât plăcută, cu totul aparte, oferă Florentina Tănase,
„împrumutată” de la „Țăndărică” pentru rolul doicii. Marioneta sa pare mai
maleabilă, mai „umană”, scapă cumva de înțepenirea statuară a celorlalte
marionete, iar vocea rezonează excelent
cu marioneta, actrița reușind poate cel mai interesant rol din piesă. Cadrul
scenografic creat de Vlad Tănase este simplu, dar sugestiv, iar muzica live
a lui George Puiu este melodioasă și la obiect.
În
altă ordine de idei, sunt de părere că folosirea mânuitorilor la vedere în
teatrele de păpuși pentru copii, face să se piardă ceva din misterul absolut al
teatrelor de acest gen, care fermecau odinioară universul copilăriei.
