Anul 1990 a fost un an al deschiderii spre comunicare, al comunicării libere, inclusiv al comunicării profesionale. Cu toate acestea, decalajele economice mari, la care se adăugau diferenţele de mentalităţi şi chiar de structură şi ierarhii organizatorice, au făcut ca schimburile de informaţii, în lumea psihiatrică să se
producă, mai mult, la nivel individual decât în favoarea majorităţii psihiatrilor. Persoane izolate au avut privilegiul de a circula în lume şi de a beneficia de sursele
de informaţii. A existat o perioadă în care s-au realizat traduceri, s-au organizat manifestări naţionale, chiar internaţionale, dar nu se poate vorbi de ceva sistematic, ţintit, cu un scop bine stabilit, după modelul unui proiect. În perioada respectivă, doar câţiva dintre noi au avut avantajul de a circula la manifestările
internaţionale. Numărul lor era extrem de restrâns şi nu aveau un impact asupra gândirii psihiatrice româneşti. (...)
În plan internaţional, schimbarea legislaţiei privind reclamele de medicamente, cu principiul finanţării instruirii medicilor a făcut ca, pentru prima dată, în
1998, la Congresul Mondial de Psihiatrie de la Hamburg să participe o delegaţie mare de psihiatri români. Era vorba de 70 de psihiatri, care au participat, la cursuri, seminarii, workshopuri, conferinţe, postere etc. Atunci, colegii noştri s-au solidarizat, au plătit taxele şi pentru cei ce erau absenţi, iar România a devenit membru al Societăţii Mondiale de Psihiatrie. Acel moment a constituit o adevă rată cotitură, o adevărată deschidere pentru psihiatria românească. (…)
Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru,
Viaţa medicală.
