După forfota unei zile lucrătoare de sfârşit de mai, după stresul şi problemele unei săptămâni de lucru, evenimentul găzduit de centrul de conferinţe Romexpo, Gala „Viaţa medicală“ 2011, o suită de momente culturale gândite din timp, a venit ca o recompensă binemeritată. Programul serii a fost alcătuit din vreme şi adus la cunoştinţa celor interesaţi, invitaţiile fuseseră trimise, participările deja confirmate. Experienţa celor două ediţii anterioare şi-a spus deja cuvântul şi s-a văzut încă de la intrarea în spaţiul consacrat manifestării.

    Când am ajuns la Gală, duelul epigramistic dintre dnii prof. dr. Nicolae Gorun şi conf. dr. Corneliu Zeana se afla în plină desfăşurare. Invitaţii prezenţi în sala „Madgearu“ participau la verva celor doi moderatori şi la intervenţiile fermecătoare, mereu altfel, ale actriţei Alexandra Velniciuc, turnând din când în când gaz peste foc. Am găsit cu greu un loc liber. În faţă. Nici medicii nu fac excepţie; cei mai mulţi preferă locurile din spate, eventual şi pentru a se putea retrage la nevoie, dacă expunerile devin plictisitoare. Dar n-a fost cazul. Duelul se terminase şi cei prezenţi întârziau pe scaune, de parcă ar fi dorit să prelungească clipele de bucurie.

    Programul însă nu permitea nicio abatere. „Jurnalistica şi chirurgia sunt mai ceva decât milităria“, observase dl dr. Adrian Cotîrleţ, prieten şi colaborator al săptămânalului „Viaţa medicală“, chirurg, manager al Spitalului Municipal de Urgenţă Moineşti. „N-am avut timp nici să-mi salut colegii din ţară, pe care nu i-am mai văzut de multă vreme. Noi, cei din interiorul unei specialităţi, ne întâlnim la simpozioane, congrese, dar cu ceilalţi aproape deloc…“. „Veţi veni şi la anul, la viitoarea Gală… Ca să continuaţi întâlnirile…“, am adăugat eu. „Îmi doresc să vin, îmi doresc şi mai mult ca echipa redacţională să meargă mai departe… Ştiu că e greu. Săptămânalul dv. polarizează în jurul său elita lumii medicale din România, iar galele organizate – şi precedentele şi aceasta – o arată cu prisosinţă. Iniţiativa şi perseverenţa dlui dr. Mihail Mihailide au generat o mişcare culturală fără precedent la noi… Ştacheta este acum foarte, foarte sus…“

    Între sălile „Madgearu“ şi „Brâncuşi“, unde dna Elena Solunca urma să prezinte vol. XVI – Excelsior – din Caietele „Vieţii medicale“, m-am nimerit alături de dl dr. Grigore Buşoi. Tocmai încheiase prezentarea revistei Fântâna din Kos şi continua să vorbească, în cuvinte puţine, la esenţă, de parcă ar fi citit dintr-o carte a cărţilor. Cele spuse aveau miez, încărcătură emoţională, dovedind interes şi sensibilitate pentru cele publicate şi citite. N-a mai fost nevoie să-i adresez vreo întrebare, mesajul era limpede: „Viaţa medicală“, ARFOMED, Orchestra Medicilor, Cenaclul de Arte plastice „Ion Ţuculescu“, Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România… alcătuiesc deja o constelaţie ce a pătruns în conştiinţa cadrelor medicale, un fenomen singular în această lume tulbure… Ţinută şi rigoare, încredere în medici şi în rosturile Şcolii româneşti de medicină… „Nu poţi rămâne indiferent, te dai şi tu după ceilalţi şi în cele din urmă se impune ca de la sine o anumită scară valorică…“ Cuvintele rostite în scurtul interval de timp cât am trecut de la o sală la alta nu erau spuse de complezenţă. Şi, ascultându-l, mi-am reamintit cu plăcere de mici descoperiri făcute în timpul unor documentări prin spitalele din ţară: medici, unii chiar dintre cei foarte ocupaţi, cu orele şi minutele drămuite, citind săptămână de săptămână reportaje, interviuri sau articole ştiinţifice, secţii unde la raportul de gardă din dimineaţa zilei de luni se citeşte „Viaţa medicală“ din vinerea precedentă, cititori conspectând pagini întregi, aşezându-le astfel în bibliografia unor cursuri pe care ei înşişi le organizează sau a unor manuale sau lucrări, sfatul dat subalternilor de unii şefi de colective pentru a face abonamente sau pur şi simplu simpatia observată de câte ori am deschis uşa unui cabinet în care nu mai intrasem până atunci spunând medicului din faţa mea: „Ştiţi, eu sunt de la Viaţa medicală…“.   

    La Gală, situaţia se inversase: „Ştiţi, eu sunt din… În urmă cu şapte, cinci, trei ani… aţi fost la noi şi aţi făcut o documentare… Nimeni înaintea dv. nu a mai scris atât de nuanţat şi cu suflet despre problemele spitalului nostru. Medicii, mai ales astăzi, nu sunt bine văzuţi. Politicienii aruncă toate răspunderile pe capul cadrelor medicale, pacienţii îşi pierd încrederea în doctori… Publicaţia dv. este singura care ne apără şi, în multe situaţii, restabileşte o anumită coeziune a breslei…“

    Invitaţii continuau să vină… Din fericire, trecerea de la sălile mai mici – „Madgearu“ şi „Brâncuşi“ – către sala „Titulescu“, mult mai spaţioasă, unde urma să se desfăşoare ultima parte a programului, coincidea şi creşterii treptate a numărului de participanţi. Prinşi în activitatea de zi cu zi, nu toţi şi-au putut permite să ajungă de la prima oră… Demn de remarcat, medicii n-au venit singuri. Nici chiar pensionarii. Mulţi au solicitat invitaţii pentru colegii lor mai tineri şi au venit împreună. Alţii şi-au adus prietenii, medici sau …scriitori, artişti… Au fost medici tineri care au chemat alături de ei pe mentorii specialităţilor îmbrăţişate.           

    „Foarte ingenios structurat spaţiul din acest pavilion…“, aud în preajmă. Nu mă gândisem până acum la asta, chiar dacă şi Gala „Viaţa medicală“ 2010 se desfăşurase tot aici. Devin atent. La braţul unui medic, doamna care vorbise a continuat firul gândurilor. „Interiorul unei case descrie personalitatea celui care locuieşte în ea. Aici, arhitectura interioară, trecerile de la un spaţiu la altul, se potrivesc cu programul Galei. Parcă ar fi fost proiectat anume pentru Viaţa medicală…“ Surprinse în treacăt, atari remarci îmi întăreau sentimentul că evenimentul era într-adevăr o reuşită, iar cele spuse de interlocutori ocazionali reflectau adevărul. De altfel, pe feţele tuturor se putea citi bucuria prilejuită de a fi ca într-o mare familie… Interviuri, reportaje, cronici de carte şi relatări, cele publicate pe parcursul atâtor numere căpătaseră dintr-o dată chip şi expresie… „Cât mă bucur să vă cunosc… Am citit despre dv. în Viaţa medicală!…“ Chiar dacă nu erau de faţă toţi cititorii şi colaboratorii săptămânalului nostru, cei prezenţi demonstrau că publicaţia trăieşte şi continuă să stabilească legături între medici, alcătuind un spaţiu propriu, unde toţi cei apropiaţi redacţiei se pot regăsi, se pot cunoaşte. După entuziasmul manifest, s-au regăsit şi în piesa Peşte cu mazăre, admirabil spectacol, cu adevărat de Gală, susţinut de actriţele Olga Tudorache şi Tamara Creţulescu. Mergând cu imaginaţia mai departe, s-ar putea descrie chiar şi un anume paralelism între acţiunea piesei – excelent condusă către un final cu efect benefic, eliberator – şi demersul actului jurnalistic medical, care, dacă este bine condus, are şi el rol… „terapeutic“.

    A venit însă şi momentul culminant al serii: decernarea Trofeului de cristal, a Premiului anual „Georges Dumitresco“, acordat unui medic-artist plastic pentru Opera Omnia, a premiului Pana de aur, gest de recunoaştere a contribuţiilor şi consecvenţei unor colaboratori şi redactori ai ziarului. Şi, înainte de distincţiile anunţate, o surpriză: Preşedinţia României a acordat distincţia Meritul cultural pentru activitatea literară şi artistică a unor medici. În vremuri când cultura şi artele au ajuns pe nedrept să fie marginalizate, un astfel de gest înseamnă mult.

    Nici nu băgasem de seamă cum a trecut timpul. Fusesem rugat să scriu o relatare de la eveniment, înregistrasem pe memoria digitală a reportofonului replici, scurte interviuri ori cu ajutorul aparatului de fotografiat emoţii de o clipă ale celor prezenţi în spaţiul generos al pavilionului unde se desfăşurase Gala „Viaţa medicală“ 2011. Cu ceva timp în urmă mi se comunicase că voi fi printre acei redactori ai publicaţiei ce urmau să primească Pana de aur. Prins în febra documentărilor, mereu în aşteptare pentru a surprinde gesturi şi replici semnificative, celelalte informaţii se rătăciseră prin abisurile memoriei. Mi-am auzit numele rostit de dl dr. Mihail Mihailide şi nu-mi venea să cred. Surprinsesem de atâtea ori emoţia celorlalţi premianţi, dar e cu totul altceva să ţi se întâmple ţie însuţi. Într-un târziu, m-am ridicat încercând să merg spre tribună. Eram emoţionat. Am păstrat chiar şi aparatul de fotografiat cu mine, uitasem cu totul de el. Toţi cei care primiseră distincţii rostiseră un discurs şi multe dintre cele rostite aveau miez şi erau potrivite cu locul şi momentul unde ne aflam. Ce o să spun? mă întrebam. În timpul documentărilor, eu adresez doar întrebările. Şi, de multe ori, nici nu e nevoie să le formulez, răspunsurile vin de la sine. Tensiunea acelor clipe mi-a trezit în memorie o întâmplare din primii ani ai colaborării cu „Viaţa medicală“. Ceva de dincolo de mine mă salvase iarăşi. Nu mai am timp să-mi caut cuvintele, dar o să povestesc ce am trăit atunci, m-am gândit. Mă găseam la Predeal, la un simpozion anual al Serviciului de Ambulanţă al Judeţului Braşov. În prezidiu, între moderatori, un doctor în vârstă, pensionat, dar care continua să lucreze, îşi uimea colegii şi asistenţa prin comentarii la obiect, prin acel amestec de tradiţie şi noutate din întrebările adresate celor ce prezentau lucrări. Ştia tot. Aveam să aflu că era vorba despre anestezistul Constantin Ionescu-Puişor. Într-o primă pauză, de cafea, l-am abordat: „Domnule doctor, îmi puteţi acorda un scurt interviu?“. Da, dar nu mai mult de cinci minute, trebuie să mă întorc la lucrări. Am deschis dialogul, fără alte prezentări. Nu era timp. Un răspuns, încă unul şi încă şi încă… Când am terminat discuţia, seara târziu, nu ne venea să credem… Trecuse şi masa de prânz, şi cea de seară, iar cina festivă începuse demult… „De la ce publicaţie sunteţi dv.?“, m-a întrebat doctorul Ionescu-Puişor. „De la Viaţa medicală“, i-am răspuns eu. Şi am văzut cum pe obraji încep să i se rostogolească lacrimi şi, printre ele, a izbutit să-mi spună: „Ce echipă formidabilă faceţi!“. Ei bine, această replică primită atunci – eram la începutul colaborării mele cu Viaţa medicală – a fost pentru mine ca un dar. Şi, în seara zilei de vineri, 27 mai 2011, am avut prilejul să întorc darul primit către admirabila echipă a săptămânalului „Viaţa medicală“ şi dlui dr. Mihail Mihailide, fondatorul şi mentorul acestei echipe.