Întâmplător sau nu, ultimii ani ne-au adus câte
o expoziţie-eveniment, un must see,
ca să folosim un termen la modă, în organizarea institutelor culturale din Capitală.
Dacă sezonul toamnă-iarnă precedent a fost marcat de profunzimea şi zbuciumul
gravurilor lui Goya, cel de acum stă sub semnul celor 45 de ani scurşi de la
invadarea Cehoslovaciei de trupele sovietice alături de aliaţii din Tratatul de
la Varşovia (mai puţin România), petrecută între 21 şi 27 august 1968. Aceeaşi
dramă umană „războiul şi conflictul de stradă“, cu victimele, mizeria şi ruina
care le urmează, repetate la peste un secol şi jumătate de la tragediile
relatate grafic de pictorul spaniol. Din păcate, cum spuneam şi la vremea
respectivă, mereu se pare că nu avem capacitatea de a învăţa din greşeli, de a
depăşi umbrele trecutului. Întotdeauna se găseşte cineva mai puternic, dornic să
îşi impună voinţa cu orice preţ şi prin orice mijloc, inclusiv prin forţa
armelor.
Născută dintr-o frumoasă colaborare între
Institutul Francez şi Centrul Ceh din Bucureşti, comemorarea a fost marcată nu
printr-o manifestare unică, ci cu o serie de evenimente, între altele şi din
dorinţa de a aduce un semn de recunoştinţă singurei ţări din blocul comunist
care în acel sfârşit de vară a refuzat să fie părtaşă la o nedreptate. Debutul
s-a făcut prin lansarea albumului de fotografie intitulat tocmai „Invazie ’68
Praga“, semnat Josef Koudelka. El
este astăzi o adevărată legendă printre iubitorii artei fotografice, dar a
publicat primele imagini ale tragediei de la Praga ca „fotograf ceh anonim“, de
frica posibilelor repercusiuni pe care gestul său de denunţare a acelor orori
le-ar fi putut avea asupra familiei rămase în Cehia. Abia în 1985, după moartea
tatălui său, recunoaşte public că el este cel care a imortalizat pentru
posteritate tot ceea ce s-a petrecut la Praga în acea săptămână de foc. Volumul
reuneşte 250 de imagini din cele câteva mii surprinse în vâltoarea evenimentelor,
iar versiunea românească este cea de-a unsprezecea care se prezintă publicului.
Ceea ce trebuia să fie doar o expoziţie la comemorarea a patru decenii şi un
tiraj redus al albumului pentru cehi a ajuns o lucrare de succes, cu peste
25.000 de exemplare, care a făcut deja înconjurul lumii.
Al doilea eveniment al seriei, găzduit de
Anexa Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC), expoziţia Invazie
’68 Praga este dedicată totodată memoriei lui Mihai Oroveanu,
directorul muzeului, trecut în lumea de dincolo la sfârşitul verii trecute, înainte
de a vedea finalizat acest proiect, care i-a fost foarte drag. Odată ce îi
trecem pragul, ne fac să ne oprim cele câteva imagini mărite până la
dimensiunea unui perete, primul contact cu ceea ce a fost tragedia praghezilor
din urmă cu 45 de ani. Celelalte panouri respectă paginaţia aleasă de autor şi
pentru album, de la imagini unice, până la cele care reproduc opt sau chiar şaisprezece
fotografii la scară mai redusă. Văzută după întâlnirea în care artistul a
explicat modul de realizare a fotografiilor, expoziţia apare într-o lumină
diferită. În primul rând, pentru că ştim că nicio imagine nu a fost căutată,
regizată, în condiţiile în care lucrurile se desfăşurau cu mare repeziciune.
Marele merit
al fotografului stă în a fi avut capacitatea de a se deplasa
foarte mult, de a observa şi a pătrunde totul până la detalii şi de a fi declanşat
aparatul foto acolo unde a trebuit. Ca atunci când surprinde o persoană (femeie
sau bărbat, nici nu contează) aşezată pe marginea unui trotuar, având desenată
pe spatele cămăşii o ţintă de tir, strigând parcă în linişte „sunt aici, luaţi-mă
la ochi!“. La fel de puternice sunt şi instantaneele celor care scriau mesaje
pe ziduri sau, dimpotrivă, dădeau cu var alb pentru a îndepărta cine ştie ce
cuvinte grele. Apar foarte mulţi tineri în imaginile lui Koudelka, dar şi
maturi şi chiar vârstnici, căci era o cauză împărtăşită de întreaga populaţie,
indiferent de vârstă. După primele proteste, vine moartea „urâtă, dureroasă,
mutilantă“, care îi umple de oroare, de frustrare şi de resentimente pe cei rămaşi
în viaţă. În urma invadatorilor rămân focul, maşini incendiate, clădiri
distruse de gloanţe şi explozii, dar şi oameni pustiiţi, dezrădăcinaţi, care nu
reuşesc să înţeleagă de ce a fost necesar să trăiască asemenea zile. Lupta a
fost inegală între tancurile şi mitralierele sovietice şi cehii care le-au stat
cu pieptul gol, la propriu, în cale.
Fără a pierde din vedere meritele, talentul şi
dăruirea fotografului Josef Koudelka, expoziţia ne transpune mai degrabă în
momentul imortalizat decât în personalitatea autorului său. Ceea ce se petrece
pe parcursul vizitei şi, într-o măsură ceva mai mică, prin răsfoirea albumului
(din cauza dimensiunilor mai reduse a imaginilor şi a pierderii unor detalii
importante acolo unde paginile se îmbină), este o identificare cu cei invadaţi şi
o retrăire sau o transpunere în zilele de ocupaţie din urmă cu aproape o jumătate
de veac. Prin obiectivul fotografului ceh, vedem şi simţim astăzi unele dintre
emoţiile din august 1968 de la Praga. Expoziţia este întregită de un detaliu
care la început este posibil să treacă neobservat. Înainte de a intra în clădirea
Anexei MNAC, în curte, se trece pe lângă un tun. Ar putea să facă pur şi simplu
parte din decor. Nu este însă o armă oarecare, ci are o încărcătură simbolică
deosebită, descifrată prin inscripţia pe care o poartă „Acest tun al Armatei
Române nu a participat la invazia Cehoslovaciei. Mulţumim, România!“. Intenţia
iniţială a organizatorilor a fost să aducă un tanc pentru a străjui intrarea în
muzeu, dar cum acesta este mult mai dificil de transportat, au adoptat o
variantă mai practică, fără ca mesajul să aibă însă de suferit.
Dincolo de întâlnirea cu aceste cutremurătoare
fotografii, lansarea albumului şi prezentarea expoziţiei au prilejuit
publicului interesat şi întâlnirea cu autorul lor, Josef Koudelka. Prezent la
Bucureşti pentru lansare şi vernisaj, fotograful a mai oferit o surpriză celor
interesaţi: proiecţia de imagini“ comentate pentru cei prezenţi „din cele mai
cunoscute proiecte fotografice ale sale şi ocazia de a-i adresa întrebări
legate de activitatea sa. Este de altfel surprinzător să îl vezi pe Josef
Koudelka, care la 75 de ani continuă să fie la fel de activ şi de implicat în
munca sa ca la începuturi, îmbinând faptele seci ale reportajului cu căutarea şi
creativitatea specifice fotografiei artistice. El are numeroase proiecte în
desfăşurare, dorind să călătorească cât mai mult pentru a le îndeplini; abia
atunci când nu va mai avea putere să călătorească şi să fotografieze, se va
ocupa de editare. Până atunci, însă, este extrem de ocupat. Un alt aspect care
nu s-a schimbat pentru Koudelka, în ciuda trecerii timpului, este că foloseşte şi
acum aparatele clasice de fotografiat cu film, îşi studiază cu atenţie fiecare
clişeu şi nu îşi dă cu uşurinţă acordul pentru publicarea unor imagini care să îi
poarte semnătura, chiar dacă în opinia celor care îl consiliază ar putea fi
fotografii de mare succes, care să îi aducă beneficii materiale.
Iar pentru
a-l cunoaşte şi mai bine pe artistul Koudelka, va trebui să aşteptăm alte
expoziţii şi viitoarele apariţii editoriale sau să-i vizionăm, cel puţin,
portofoliul de pe pagina de internet a agenţiei Magnum Photos, care îl
reprezintă de peste patru decenii. Şi poate nu peste multă vreme vom avea
ocazia să ne descoperim şi pe noi în creaţia artistului. El ne cunoaşte ţara încă
din anii ’60, când a venit să fotografieze ţigani în cadrul unuia din
proiectele sale, iar după 1990 a revenit câteva săptămâni în fiecare an.
