Uniunea Scriitorilor şi
Asociaţia Chirurgilor „Nicolae Anestiadi“ din Republica Moldova au organizat,
la 11 octombrie a.c., o întâlnire cu medicul-scriitor Virgil Răzeşu, din Piatra Neamţ, în care a fost prezentată
publicului activitatea profesională şi preocupările literare ale invitatului.
La eveniment, găzduit de Biblioteca Municipală „B. P. Haşdeu“ din Chişinău şi
moderat de criticul de artă Vlad Pohilă, au fost prezenţi profesorii chirurgi
Gheorghe Ghidirim, Eugen Maloman, Romeo Scerbina, Gheorghe Rojnoveanu ş.a.,
actorul şi regizorul Ion Ungureanu, compozitorul Constantin Rusnac şi
scriitorul Nicolae Dabija. Cu acest prilej, dr. V. Răzeşu a făcut o donaţie de
carte bibliotecii.
–Cum aţi interferat cu scriitorul Nicolae
Dabija de-a lungul timpului?
Dr.
V. R.: Mai interesant decât credeţi. A prezentat publicului romanul meu „Prin vămile
vieţii“ şi, neaşteptat pentru mine, a găsit între cărţile noastre o
similitudine aparte, pe multiple planuri. Şi în una şi în cealaltă, ficţiunea,
bine dozată, sporeşte interesul cititorului; cartea mea se cristalizează după o
comă prelungită, urmare a unui accident de circulaţie, în vreme ce „Temă pentru
acasă“, romanul lui Dabija, suferă acelaşi proces după o „absenţă“ provocată de
o cădere de la înălţime; şi într-o carte şi în cealaltă, acţiunea se brodează
pe urzeala unei iubiri de adolescenţă; ambele sunt pătrunse de preţuirea fără
limite a femeii şi de superioritatea cu care autorii o încununează pe aceasta în
raport cu bărbatul; ambele dovedesc că şi bărbatul şi femeia sunt capabili să îndure
suferinţele de orice natură, oricât ar fi de aspre, dar numai femeia este
capabilă de sacrificiu fără limite. Nicolae Dabija a evidenţiat în excursul său
preţuirea pentru cartea mea, subliniind că numai un medic care înţelege
minunata alcătuire a fiinţei umane o putea scrie.
–Romanul lui Nicolae Dabija ar justifica, în
opinia dumneavoastră, candidatura sa la Premiul Nobel pentru Literatură?
Dr.
V. R.: Nu greşiţi deloc. Acţiunea porneşte de la un fapt banal: profesorul dă
elevilor săi, pentru ora viitoare, tema de rezolvat acasă. Din nefericire, ora
următoare nu va mai avea loc, el fiind arestat şi trimis în Siberia pentru vini
închipuite. Una din eleve, îndrăgostită de el, porneşte să-l caute, să-i mărturisească
preţuirea şi dragostea ei. Pleacă de bunăvoie, după ce primeşte binecuvântarea
părinţilor plini de durere, dar care o înţeleg. După mizerii şi umilinţe fără
seamăn, îndurate cu forţa pe care numai dragostea ţi-o poate da, eroina reuşeşte
să se apropie de cel pe care-l iubeşte. Se întâlnesc, evadează împreună o dată şi
încă o dată, dar sunt prinşi şi despărţiţi. Dar pentru ea destinul s-a împlinit:
poartă în pântece copilul lui. Tânăra naşte într-un lagăr special, rămâne acolo
doi ani, până când copilul îi este luat şi dat în grija altor instituţii.
Alungată, tânăra mamă se prăpădeşte departe de părinţi şi de casă. După multe
peripeţii şi chinuri, graţie unui inspirat tatuaj făcut pe mânuţa copilului de
mama sa, tatăl îşi descoperă fiul şi se întorc acasă. Când ajunge aici, dascălul
face primul drum, pe întuneric, ca să nu fie văzut de cineva, la şcoala de unde
fusese ridicat. Cutremurătoare surpriză: când aprinde lumina în clasă, îşi găseşte
foştii elevi cu tema pentru acasă, viaţa de fapt, făcută. Ficţiunea îşi dă mâna
cu realitatea într-o minunată metaforă.
–Cum aţi simţit evenimentul de la Chişinău?
Dr.
V. R.: Cred că poartă în el o grăunţă de har şi sunt bucuros de o asemenea întâmplare,
pentru mine o gură de aer proaspăt, pe care am sorbit-o cu nesaţ. Contactul cu
chirurgii se poate plasa în aria firescului, dar întâlnirea de la bibliotecă a
depăşit aşteptările mele. Mărturisesc că mă simt bine alături de fraţii noştri,
care îmi par mai sufletişti şi mai patrioţi decât noi. Am şi explicaţia: au suferit
mult mai mult decât noi, iar suferinţa (confirmă şi Nicolae Dabija, confirm şi
eu) naşte sentimente mai profunde şi mai puternice.
Aş mai vrea să
subliniez faptul că vorba unire este
mai frecvent pronunţată în stânga Prutului decât la noi; apropo de aceasta, îmi
face plăcere să spun că noi, chirurgii, am realizat deja adevărata unire.
Amintesc un episod plin de semnificaţii: pe când era ministru al sănătăţii,
profesorul Ghidirim a fost admonestat de premier că a lipsit de la o şedinţă de
guvern şi, nu doar atât, că a plecat peste graniţă fără încuviinţarea expresă a
sa. Profesorul Ghidirim i-a dat replica: „Dar n-am fost plecat peste graniţă.
Am fost la Iaşi!“.