După cum remarca Ōe Kenzaburō, laureatul
celui mai recent premiu Nobel pentru literatură ajuns în Japonia (1994), una
din trăsăturile frapante ale prozei conaţionalului său Yasunari Kawabata
(1899–1972) este ambiguitatea. Scrierile acestuia din urmă şi chiar discursul
de acceptare a premiului Nobel („Japonia, frumuseţea şi eu“) se află sub
zodia unui concept estetic complex numit în japoneză „yugen“, ce se poate
traduce intuitiv prin vag, misterios, simbolic. În această cheie a obscurităţii,
a subiectivităţii, a frumuseţii şi a simplităţii senzuale sunt scrise
romanul scurt şi cele două povestiri apărute în volumul intitulat „Lacul“
(Humanitas fiction, 2012), respectiv „Lacul“, „Braţul“, „Grabnic se va
scutura“.
Poveste a unei obsesii, „Lacul“ oglindeşte căutarea
unei perfecţiuni irealizabile, a unei frumuseţi din afara acestei lumi. Fără un
acoperiş deasupra capului, lipsit de afecţiune, singur cu povara păcatelor sale
pe inimă, Ginpei Momoi nu poate rezista setei nemântuite de a urmări, de-a
lungul străzilor oraşului Tokio, frumoase tinere necunoscute, admirându-le de
la distanţă mersul elastic şi copleşitor. Fete magnifice şi inaccesibile, căci
frumuseţea lor nu e una lumească, ci una „dureros de dulce“, transfigurată de
visele protagonistului.
Caracterul ireconciliabil între propriul
univers psiho-fizic diform, grotesc, şi cel râvnit, al „tinerelor fete în
floare“, justifică urzeala ambiguă a erotismului de care această scriere este
impregnată, precum şi comportamentul abrutizat al eroului nostru, un Werther
sucit. „Lacul“, de fapt, se abate de la orice formă tradiţională. Este una din
cărţile cele mai moderne, conceptual vorbind, ale marelui Kawabata. Surprizele
epice se ţin lanţ, de vreme ce interesul eroului poate în orice clipă să fie stârnit
de o necunoscută ce tocmai traversează strada, prilej pentru autor de a face ca
trecutul (imagini din copilăria sa pe malul lacului cu ape negre, plimbările alături
de verişoara pe care o dorea şi căreia, totodată, îi dorea să fie înghiţită de
acele ape, umbra tatălui său, mort în chip suspect şi de la care moşteneşte
forma hidoasă a picioarelor etc.) să pătrundă cu brutalitate în prezent sau,
dimpotrivă, halucinaţia de moment să pulverizeze amintirea, după care
realitatea nemiloasă să revină şi mai impetuos, când voalul visului şi al
fantasmelor se destramă. Cititorii care, în virtutea operelor precedente, îşi închipuiau
că nu vor găsi decât delicateţe şi semitonuri la autorul romanelor „Ţara zăpezilor“
sau „Dansatoarea din Izu“ vor fi, fără îndoială, surprinşi de senzualitatea
acută a anumitor scene şi de tonul crud al cărţii. „Lacul“, roman publicat spre
sfârşitul vieţii, este o scriere atât de insolită încât aruncă o lumină, am
zice crepusculară, asupra ansamblului operelor celebrului romancier japonez,
care şi-a luat viaţa la mai puţin de doi ani după sinuciderea rituală a mai tânărului
său prieten, Yukio Mishima.
Cititorul îl urmăreşte pe Ginpei, un solitar
ce nu va reuşi nicicând să fie el însuşi, pe o cale narativă adesea haotică.
Kawabata amestecă visul, fantasmele, amintirile şi realul, creând o poveste al
cărei ghem este greu de depănat, ceea ce poate agasa şi, totodată, încânta.
Romanul este plasat într-o Japonie în care
modernitatea ultratehnologică conservă o aură mistică proprie culturii
japoneze. Stilul eterat şi anumite pasaje de o mare puritate stilistică se îngemănează
cu atmosfera de o tristeţe nesfârşită.
Ginpei este un personaj ambivalent,
paradoxal: înclinat spre violenţă (fantasmele şi visele sale au tenta sângelui,
a loviturilor, a incendiilor), atenuată de o latură ridicolă, caraghioasă a
personalităţii sale. Este stupid şi împrăştiat, dar, în acelaşi timp, ataşant: înclinaţia
lui de a plonja limburile propriei imaginaţii are o asemenea forţă poetică ce
te face să-i ierţi păcatele. Eroul reprezintă imaginea nebunului aducător de
poezie şi frumuseţe într-o lume a normalităţii. Monstruosul este întotdeauna
cealaltă parte a oglinzii (posibil un imens lac) ce poate fi traversată urmând
meandrele necunoscute ale existenţei.
„Braţul“ este o scurtă povestire ce se încadrează
perfect în experimentele suprarealiste ale producţiei lui Kawabata. Este uşor
de intuit impactul produs asupra lecturii de o frază ca: „Pot să-ţi împrumut un
braţ pentru o noapte, spuse fata. Şi detaşându-l pe cel drept de umăr, îl apucă
cu stânga şi mi-l aşeză pe genunchi“. Mecanismul îşi dezvăluie apoi secretele
pe filiera Urmuz-Dali.
Aerul
macabru al premisei este neutralizat în mare parte chiar de autor, ce deturnează
aşteptările, vorbind de senzaţiile de căldură date de posesia unei părţi din
altă fiinţă umană (contactul). Mâna „cedată“ a fetei rămâne vie, mai vie ca
oricând. Eul narator, având asupra sa această flacără de senzaţii (inclusiv
tandreţea fetei, al cărei portret este un veritabil poem pictural), traversează
oraşul cu braţul altcuiva ascuns sub impermeabil, în timp ce gândurile prind
relief în situaţia paradoxală în care se autoproiectează. Ajuns acasă, reuşeşte
să lege o conversaţie uimitor de firească cu braţul „donatoarei“: tot atâtea
preludii despre propria-i singurătate, dar şi despre frumuseţea tragică a
femeii. Apropiindu-şi mâna de cea a fetei observă că unghiile feminine au o
formă extraordinară, particularitate ce-i conferă un surplus de tragism. Drept
care, protagonistul, un soi de alter ego al lui Kawabata, are pentru o noapte o
relaţie copleşitor de intimă cu acel braţ (pars pro toto), ţinându-l alături în
pat înainte de a adormi. Dialogul lor este intens şi profund. Suprarealismul
are naturaleţea conferită de o pulsiune narativă aparte, ce reuşeşte să alunge
orice stridenţă, instaurând un climat omogen, senin şi totodată tragic, în
tentativa de a întregi spaţii mentale de singurătate, fie şi printr-un braţ împrumutat.
Ultima
povestire ar putea fi un thriller cu ingrediente oniro-kafkiene sau
psihanalitice. Nu lipsesc detaliile birocratice terifiante din culisele poliţiei
şi ale instanţelor de judecată, deşi e vorba de uciderea prin strangulare a două
tinere fete în timp ce dormeau: crimă sau accident, hazard sau farsă, fişe
psihologice ale celor implicaţi: criminalul şi victimele care se cunoşteau, dar
„se subestimau“, test de inteligenţă, felurite scenarii, alegaţii, schimbarea
depoziţiei criminalului, reconstituirea crimelor cu lux de amănunte ce nu
exclude romanţarea faptelor, dădăcirea criminalului de avocaţi. De fapt,
protagonistul-narator este chiar criminalul ce „scrie“ din memorie romanul
propriei crime comise, în lipsa oricăror martori, într-o „stare de înceţoşare a
conştiinţei”. „Necesitatea ascunsă la pândă în interiorul hazardului“, singurătatea
disperată din acea zi a criminalului motivează într-un fel dubla crimă.
Proza, ne învaţă Kawabata, nu se ocupă cu
acte plutind subit în spaţiu, ea nu descrie o floare fără rădăcină sau o lumină
fără nicio sursă şi, prin urmare, nici crime fără nicio corespondenţă cu
biografia victimei şi a făptaşului.
