Pentru
a intra în rândul lumii şi a mai face un pas către reforma sistemului sanitar
încremenit într-o perpetuă tranziţie, politicienii din sănătate doresc
rezolvarea cât mai rapidă a dosarului cardului naţional de sănătate. În ţările
UE, fiecare asigurat este în posesia unui card de sănătate, care atestă
calitatea de asigurat şi permite urmărirea pacientului în sistem. Românii se
plimbă prin UE cu card european de sănătate, dar încă nu îl au în portofel pe
cel naţional.
Legea
actuală a asigurărilor de sănătate din România prevede eliberarea cardurilor de
sănătate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), prin intermediul
furnizorilor de servicii din asistenţa primară. Procesul tipăririi şi eliberării
cardurilor s-a tergiversat neaşteptat de mult, din diverse motive de natură
organizaţională, financiară şi etică sau legate de cum şi ce informaţii vor fi
incluse pe card. Echipa aflată acum la guvernare şi-a propus să ducă la
îndeplinire această sarcină, considerată un pas înainte în eficientizarea
sistemului sanitar şi îmbunătăţirea calităţii actului medical.
Cardurile,
cititoarele, se spune că ar exista, dar trebuie distribuite, însă termenele
trec unul după altul şi încă nu se ştie precis cine le va distribui. Organizaţiile
medicilor de familie nu sunt de acord ca aceia pe care îi reprezintă să
presteze un „serviciu“ considerat nemedical, consumator de timp, sub
calificarea lor profesională, deşi prin lege CNAS ar avea dreptul să le ceară
acest lucru. În presă şi în dezbateri, s-au aruncat argumente pro şi contra de
ambele părţi.
Motivul
alegerii distribuirii cardului prin reţeaua de medicină de familie este că, în
prezent, nu există în România, potrivit CNAS, o evidenţă şi o instanţă mai
apropiată de pacient decât cabinetele medicilor de familie, răspândite pe tot
cuprinsul ţării. Distribuţia cardurilor la acest nivel ar scuti deplasarea
populaţiei la oraş (mulţi nici nu ar putea să o facă, din cauza lipsurilor
financiare, a dizabilităţii sau a deficitului de informare), evitând cozile
interminabile, şi ar preveni erorile distribuţiei prin poştă, cardul ajungând
la cei vizaţi. Ca orice casă de asigurări, CNAS încearcă găsirea unui furnizor
care să distribuie cardurile gratis sau cu costuri minimale.
Motivele
respingerii de către medicii de familie ar fi în esenţă principiale şi de
încredere. După ani de zile de negocieri cu CNAS, soldate nu de multe ori cu
implementarea unor măsuri forţate, ad-hoc, ei nu mai doresc să fie priviţi ca
„serviciu de curierat“, cu atât mai mult cu cât s-ar părea că acest „serviciu“
le-ar fi plătit necorespunzător sau deloc. Alte argumente: procedura de
eliberare şi validare a cardurilor este considerată „greoaie“ şi „nicăieri
medicii nu au distribuit carduri“. Ultimul argument se cere amendat – poate în
alte ţări nu li s-a cerut medicilor de familie să o facă şi nu se ştie care ar
fi fost reacţia lor, având în vedere că pe piaţa serviciilor medicale
(eliberarea unui card ar putea fi considerată un act administrativ, iar cardul
asimilat unui document medical), există concurenţă, serviciile se negociază cu
casele (într-o ţară există mai multe case de asigurări), care aleg furnizorul
cel mai ieftin şi mai de încredere. Un alt argument puternic invocat este lipsa
de timp şi periclitarea relaţiei medic–pacient prin folosirea timpului afectat
consultaţiei pentru eliberarea de carduri. Deşi unii sunt de părere că, tocmai
prin acest act, relaţia ar avea de câştigat.
Ceea
ce nu a luat în considerare CNAS când s-a gândit la medicii de familie este că
puterea de adaptare la birocraţia în creştere a atins limita. Cabinetele
medicale individuale formează majoritatea furnizorilor de servicii medicale în
asistenţa pimară. Poate altul ar fi rezultatul atitudinii profesioniştilor din
prima linie dacă ar fi fost mai multe grupuri de practică de medicină de
familie decât cabinete individuale, cu administraţie/costuri împărţite. Şi ceea
ce poate nu au luat în considerare societatea şi patronatul medicilor de
familie este ce se va întâmpla dacă până la urmă vor trebui să distribuie acele
carduri, cu toate că s-au opus cu vehemenţă, şi ce va însemna acest lucru în
relaţia pe mai departe cu Casa.
Procesul
se află într-un impas, s-a deschis o petiţie pentru strângerea de semnături
împotriva distribuirii cardului de medicul de familie, până în prezent cu
aproape 1.300 de adepţi. De fapt, nu se ştie precis câţi medici ar dori să
elibereze cardul contra unui preţ acceptabil. Se aşteaptă o altă rundă de
negocieri. Întrebarea este cine va câştiga din această dispută? Şi dacă este
vorba de principii sau/şi (numai) de bani ori imagine electorală.
Indiferent
cine va distribui, până la urmă, cardurile, un lucru este sigur: toţi cei
implicaţi au avut de pierdut până acum: timp, bani şi mai ales imagine. CNAS şi-a
manifestat încă o dată poziţia dictatorială şi de monopol, iar organizaţiile
medicilor de familie şi-au demonstrat lipsa de flexibilitate. Dar cei care au
pierdut cel mai mult sunt asiguraţii: nu numai că nu au avut niciun cuvânt de
spus în această dispută, dar, din banii pe care îi plătesc pentru poliţele de
asigurare, primesc servicii din ce în ce mai puţine şi de mai proastă calitate.
Odiseea cardurilor continuă.
