Primăvara
aduce, prin tradiţie, o avalanşă de evenimente artistice în întreaga ţară,
manifestările muzicale rămânând şi de această dată în prim-plan. Pentru că, dacă
Opera Română din Cluj pregăteşte festivalul ce va debuta la 20 mai, la Opera
din Timişoara a început deja ediţia XXXVII a Festivalului „Timişoara muzicală“,
derulată în anul aniversar al teatrului care a împlinit 65 de ani de existenţă.
Şi tocmai de aceea, exact la 27 aprilie, s-a cântat Aida de Verdi, opera prin care, în 1947, a început îndelungata
istorie a unui ansamblu care, de-a lungul vremii, şi-a onorat din plin statutul
şi publicul. Firesc, spectacolul prezentat acum a beneficiat de o distribuţie
echilibrată, cu glasuri frumoase şi ample, cu oaspeţi îndrăgiţi din ţară şi de
peste hotare. Astfel, soprana Anda-Louise Bogza, stabilită de mulţi ani la
Praga, a revenit pe scena timişoreană pentru a susţine rolul titular, în
compania tenorului bulgar Kamen Chanev, de asemenea binecunoscut melomanilor noştri,
ca şi mezzosoprana Liliana Ciucă-Mettei de la Cluj, baritonul Ştefan Ignat de
la Bucureşti sau basul Sorin Drăniceanu de la Craiova, evoluând în producţia
realizată în urmă cu câteva stagiuni de regizorul Ognaina Draganoff şi echipa
sa din Bulgaria. Deşi fiecare dintre solişti şi-a construit personajul aşa cum
a crezut de cuviinţă, rezumându-se, în general, la atitudini statice şi
gesturi minimale, fără a reuşi o relaţie adevărată cu partenerii, ne-am bucurat
totuşi să ascultăm voci de calitate, remarcând încă o dată nivelul excelent al
corului, acurateţea secenelor coregrafice şi supleţea coloristic-expresivă a
orchestrei, apreciatul dirijor italian David Crescenzi coordonând cu mână sigură
întreg ansamblul, chiar dacă uneori a surprins prin fluctuaţia tempoului. O
seară de mare muzică, pe măsura evenimentului, aplaudată de o sală arhiplină,
spectatorii pregătindu-se pentru avalanşa reprezentaţiilor pe care Opera le
oferă până în ultima zi de mai.
Iar la Opera
Naţională Bucureşti, iubitorii baletului au urmărit, duminică seara, noua
montare a celebrului Don Quijote de
Minkus, în versiunea clasică (Marius Petipa – Alexandr Gorski) adaptată de
coregraful ceh Jaroslav Slavicky, în scenografia lui Josef Jilinek, producţie
reluată de fapt de la Klagenfurt, probabil pentru a concretiza cumva
colaborarea cu teatrele membre în Asociaţia Europa Opera. De ce s-a înlocuit
astfel precedenta versiune realizată de Mihai Babuşka, primită atunci cu mare
entuziasm de public şi de specialişti, pare greu de explicat şi de înţeles în
afara unor motive subiective. Oricum ar fi, este aberant ca un teatru să aibă în
repertoriu o montare nouă, de succes şi să o înlocuiască, pe bani mulţi, cu o
alta. „Curată“, pusă la punct, agreabilă ca imagine şi onest dansată,
acompaniată de orchestra care a sunat neaşteptat de bine şi, cu Vlad Conta la
pupitru, a însoţit cu precizie evoluţia balerinilor. Desfăşurarea scenică a
fost însă fadă, fără nervul, strălucirea şi anvergura care ar fi trebuit să fie
omniprezente, cu solişti a căror tehnică a stârnit entuziasmul celor care
invadau sala, dar rezumându-se la parcurgerea corectă şi fluentă a partiturii,
departe de a întrupa eroi cu o anume personalitate; nici măcar Don Quijote
(Antonel Oprescu) nu a fost cel pe care îl aşteptam, apariţia calmă, decorativă,
neavând nimic din bătrânul cavaler eroic-decrepit şi bântuit de fantasme. Nici
dansul ţigan nu a avut farmec, nici scena „visului“ nu a avut poezie şi graţie,
singura care a creat un personaj credibil şi cuceritor fiind japoneza Kokoro
Umemoto în simpaticul Amoraş. Printre rolurile de compoziţie s-a reliefat
Lorenzo interpretat de Cătălin Caracaş, în timp ce Sancho Panza (Răzvan
Marinescu) a traversat scena şi… atât. Fără a se implica în trăirea şi
particularităţile rolurilor respective, Mădălina Stoica (în Kitri/Dulcineea),
Ovidiu Matei Iancu (Basil), Mihaela Soare (Mercedes), Mihai Mezei (Espado),
Laura Blică-Toader (Zâna pădurii) şi toţi ceilalţi au evoluat cu siguranţă şi
acurateţe, în decoruri şi costume clasice şi agreabile, dar departe de ceea ce
se aştepta într-un asemenea balet ce debordează (în pricipiu) de vitalitate şi
voioşie. Trecând peste rezervele diverse, reacţia publicului a demonstrat însă
din plin că un balet clasic era aşteptat de (prea) multă vreme, semn că
revenirea la marile titluri ale creaţiei universale este o necesitate şi
nicidecum o nostalgie a altor timpuri. Aşa cum este, Don Quijote merită văzut măcar pentru frumuseţea partiturii şi
rezolvarea scenică (din nou) onestă. Despre interpretare nu se poate vorbi…
