O
carte scrisă pe nerăsuflate. Care se citeşte cu inima. Un om din „lumea
oamenilor medici“ îşi examinează viaţa amănunţit. În oglinda mea de Constantin
Bălăeţ (Editura Medro, 2013) este o carte de învăţătură. Un om îşi
recapitulează viaţa, etapă cu etapă. O viaţă deloc liniştită. Cu dificultăţi
materiale. Cu umilinţe absolut nemeritate, la care este supus copilul de la ţară,
cel cu suflet proaspăt, mâini de aur şi neostoită sete de cunoaştere. Cartea
este un model de autoanaliză, de încadrare a omului în ritmurile vieţii şi ale
istoriei, de regăsire a propriei identităţi şi a rostului său unic în această
lume. Bun psiholog, autorul se cercetează atent pe sine însuşi, cu tot ce a
fost bun sau rău în cele trăite, cu tot ce au lăsat în urmă el şi ai lui. Fără
părtinire, drumul parcurs apare limpede ca într-o extrem de completă şi perfecţionată
oglindă retrovizoare. GPS-ul vieţii sale a avut întotdeauna (are şi astăzi)
drept ţintă dorinţa sa şi a celor din neamul său de „a se face om“. Pe oglinda
retrovizoare apar, alternativ, realităţi şi visuri. Imaginea copilului prea
adesea flămând, într-o cămaşă lungă de in, ducând gâştele la scăldat sau
culegând flori de câmp pentru mamă şi pentru bunică, se întregeşte cu preţioase
amintiri şi adnotări ulterioare, important demers născut, în cel mai firesc
mod, din biblioteci şi din cercetări personale, cu date de arhivă despre
oamenii şi locurile mai multor vremi.
Despre
oamenii Gorjului este în primul rând vorba, Gorjul fiind laitmotivul iubirii de
glie. Sunt amintiri şi date pe care însă autorul nu uită să le aducă la zi. Ştie
ce au mai făcut între timp şi ce fac la această oră colegii lui de şcoală
primară, ca să nu mai vorbim de colegii de liceu sau de facultate. Prin excelenţă,
un om al prezentului – şi al viitorului (vezi ampla sa activitate de
modernizare a hematologiei militare româneşti sau judicioasele propuneri pentru
o lege a sănătăţii, ori chiar încercarea neizbutită de a face politică, dar şi
participările la evenimente culturale curente, scrisorile către copiii săi, ale
copiilor către el), dr. Constantin Bălăeţ subliniază, mereu şi mereu, contribuţia
trecutului la puternica sa inserţie în actualitate. Pentru comparaţie şi pentru
susţinere sufletească. Trecutul îl fascinează, însoţindu-l peste tot. La fel şi
crezul: „Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin“. Nu îi sunt străine nici
filosofia, psihologia, psihopedagogia, telepatia, premoniţia. Pune un accent
deosebit pe comunicare şi îl găseşte pe Dumnezeu în intimitatea celulei vii. Ţinut
natal, Gorjul, cultura lui – deopotrivă cultura populară şi cea cultă – laolaltă
cu istoria (semnificaţia complexului brâncuşian de la Târgu Jiu, locul Gorjului
în inima ţării şi locul dacilor în lume) se află în miezul trăirilor lui.
Drumul
către medicină nu i-a fost uşor. La Bucureşti, un oraş pe care-l vedea murdar,
populat de „nimeni“, adică de oameni care nu se ştiau şi nu se ajutau între ei,
vine ca elev, locuind într-o curte insalubră dintr-un cartier sordid, în care,
însă, învaţă să se bată (precum şi principiul conform căruia „cea mai bună apărare
este atacul“). Facultatea de medicină este şi ea un vis de neatins dintr-odată.
În oglinda retrovizoare vedem un drum cu hopuri, cu capcane ascunse sau cu
incorectitudini neruşinat de vizibile. Cu pile la vedere. Cu nedreptăţi crase
care îşi declară făţiş pretenţia de a exista în mod „legal“. Cu destui colegi
care nu le „aveau“ nici cu medicina şi nici cu caracterul. Şmecheri care se
„descurcau“.
Mari
profesori din loc în loc. De la care avea ce învăţa. Din fiecare procedură însuşită,
din fiecare contact cu bolnavul, el învaţă grija faţă de semeni şi „emoţionalul
care primează“. Un principiu practic pe care-l are în sânge: dacă vrei să fii
tu însuţi, dedică-te semenilor.
În oglinda
retrovizoare a lui Constantin Bălăeţ nu apare un drum, ci o construcţie; nu e
ficţiune şi nici docudrama, ci este chiar omul. Viu. Devenirea lui.
