Născut în 1951, Dumitru Nicodim are o biografie de-a dreptul dramatică: putem
spune, fără a exagera, că fiinţa sa a fost secţionată de roata dinţată a
istoriei şi, totodată, ocrotită de providenţa divină ce i-a călăuzit spiritul şi
intelectul spre autoconstrucţia de sine. A venit pe lume (al cincilea din cei
12 copii ai familiei) la Jurilovca, pe Dunăre, din „venetici“ originari din
Transilvania. Părintele său, considerat „duşman al poporului“ de îndoctrinaţii
bolşevizaţi ai luptei de clasă, a îndurat temniţele comuniste tip Poarta Albă şi
Peninsula, după care au urmat spitalele penitenciare de psihiatrie. În cele din
urmă, va fi omorât, în 1982, în propria casă, de aceleaşi forţe oculte ale
cavernelor. Rămas singur încă din 1967, viitorul scriitor îşi va petrece anii
de dinainte de liceu şi de studiile universitare în orfelinate din Năvodari şi
Tulcea. Demn de amintit în biografia sa profesională este un doctorat
antedecembrist în hidroenergetică. N-a pregetat să se şcolească în jurnalism între
1990 şi 1992, legitimându-şi stagiul la cotidianul „Dreptatea“. Meseria de bază
a rămas însă aceea de inginer constructor, fie pe şantierele ţării, fie la cele
câteva noi construcţii de după 1990. Este lector universitar la Universitatea
Politehnica Bucureşti. În plus e bioterapeut, radiestezist şi membru al Societăţii
Române de Inforenergetică, efectuând „cercetări privind orientarea altarelor la
bisericile primare din arealul dobrogean“.
Lucrarea sa în aria beletristicii (autorul e
membru al Uniunii Scriitorilor din România) nu e mai prejos, Dumitru Nicodim
tipărind, până la cartea de faţă, alte douăsprezece volume, dintre care semnalăm:Poezii amare (1992), Casa lui David (roman, 1996), Lacrimă cu zăvor (versuri, 1997), Poarta Albă (roman, 2001), Cusături eterne (versuri, 2007), Lebede albe, calea iubirii (versuri,
2008), Cygnes blancs, le chemin de l’amour
(2009), Umbra unui pom în flăcări
(versuri, 2010), David House
(Pittsburgh, 2010).
Eleganta carte de versuri şi ilustraţii
full-color Omariada (Ed. Curtea Veche, 2012) poate fi pusă pe seama
jocului postmodern cu forme deja codificate (aşa cum au procedat Vasile
Voiculescu cu Shakespeare, Vintilă Horia cu Ovidiu, petrarchiştii cu sonetele
scriitorului din Arezzo, bacovienii, la noi, cu abordarea obsesivă a unui
climat crepuscular etc.), dar şi a metaforei cognitive, tropul favorit al
postmodernităţii (Meşterul Manole,
drama lui Blaga, Baltagul lui
Sadoveanu). Faţă de un text-model preexistent, de tipul baladelor de căpătâi
ale românismului, catrenul persan sau rubaiata, sonetul renascentist sau
romanul victorian, scriitorul de azi poate avea un comportament diferenţiat,
de la divergenţă sau ireverenţă radicală până la competiţie, resemantizare,
recontextualizare ironică, ruptură sau, dimpotrivă, asumare cvasiereditară.
Astfel, dacă romanul contemporan, conform
lui Michel Serres, se ambiţionează să fie o rescriere, o epură simplificată a
Scrierilor sfinte (vezi Faulkner), dacă Sf. Francisc de Assisi păstra legături
cu arabii, dacă Ignaţiu de Loyola coresponda cu sufiţii din Orientul Mijlociu,
dacă împăratul Federico II de Suabia avea un consilier arab, dacă templierii înşişi
vor fi ţinut reuniuni secrete cu sarazinii, de ce oare Dumitru Nicodim nu s-ar
fi angajat ca uşier, copist sau lustruitor al oglinzilor lui Omar Khayyám? Aşa
se face că textele poetice din Omariada
pot citi un alt text, scris acum aproximativ nouă veacuri, ceea ce pare a fi o
mediere textuală sau, cum însuşi autorul spune, o seamă de „exerciţii de admiraţie“.
Este vorba de o raportare la lume prin medierea unui text celebru, arhetipal,
altfel spus o reciclare de semne, de „gândiri şi imagini“, în cazul poetului
nostru şi o automărturisire-expiere.
Referindu-ne strict la figura lui Omar Khayyám, ne întrebăm: a fost cumva
un raţionalist ce-şi îneca în vin şi erotism dezamăgirea cosmică sau un subtil
ereziarh, ca orice mistic? Chestiunea e departe de a fi elucidată. Izvoarele
arabo-persane îl pomenesc mai ales ca om de ştiinţă: matematician, astronom,
filosof şi teolog, cu un caracter dificil şi mohorât. I se atribuie şi contacte
cu cercurile ezoterice. Asemenea configuraţie relevă sufletul dublu al omului
care, pe de-o parte, preferă divertismentul mărunt bucuriilor celeste, pe de
alta, un maestru al simbolisticii poeziei sufite (mişcarea circulară, Dumnezeu însuşi
este un cerc cu centrul pretutindeni, teză ce ne trimite la neoplatonicieni).
Ne place să credem că în autorul rubaiatelor convieţuiesc ambele vocaţii, cea
materialistă şi cea mistică, şi, mai mult, tocmai convergenţa acestor duble
chei de lectură creează simultaneitatea semnificaţiilor. Oricare ar fi adevărul,
de aproape un mileniu catrenele lui Omar nu contenesc să seducă omenirea prin
perfecţiunea lor, prin bucuria şi tristeţea existenţială, prin nemântuita sete
de Absolut: „O Khayyám, dacă eşti beat de vin, fii vesel,/dacă petreci cu
frumoase ce au chipul lunii, fii vesel./Căci fiece lucru din lume sfârşeşte-n
neant,/Gândeşte-te că tu eşti neant, şi dacă tot exişti, fii vesel“ (traducerea
noastră după versiunea italiană semnată de A. Bausani).
Dumitru Nicodim deschide (cu o vorbă a Iuliei Kristeva) textele lui Khayyám pentru
a-şi înscrie acolo, în cel mai ecumenic chip, propriile sensuri şi valori creştine.
Reinscripţia metaforelor „modelului“ se face în spiritul eternului uman,
supralicitarea cuvintelor-cheie – tot atâtea categorii ale imaginarului –
precum vin, stele, moarte, dor, amăgire, iubire, înţelepciune, păcat, har,
neant, cer, Valea Plângerii, motivele antice fugit irreparabile tempus, carpe diem, vanitas vanitatum vanitas:
„Prin cuvântul tău, Omare, spălaşi lumea de păcate/fiindcă unde cântă harul, se
face curat în toate,/de aceea cânt cu tine, lasă-mă în preajma ta/şi voi fi cândva
ulcică din care alţii vor bea“.
Limbajul catrenelor lui Dumitru Nicodim este
unul colocvial, familiar, smerit, ironic, grav, ludic, aforistic, ritmul şi
rimele aproape perfecte fără a fi preţioase în melosul lor narativ, evocator,
goliardic dar şi recules-aluziv. Ele nu uită nicicând să focalizeze condiţia
poetului în lume şi totodată caducitatea omului, pulvis et umbra sumus. „Exerciţiile de admiraţie“ edifică o conştiinţă
estetică în parteneriat, dacă putem spune aşa, o concatenare semiologică („ale
lui din ale mele“) cu dublă identitate poetică, un contrapunct de retorică a
modestiei contemporanului nostru cu apologia rubaiatelor persanului vizionar,
mag călător printre stele şi fin băutor de licori (sinteză a luminii, a vipiei
Orientului şi a cromaticii onirice): „Vinul tău e vechi Omare şi îl beau pe îndelete/tot
citindu-ţi din catrene însoţit de două fete;/beat să fiu de vorba-ţi mare, beat
şi de iubirea lor,/poate mâine cade floarea ca şi praful pe covor“. Oscilând între
senzorial, autoreflexivitate şi abstracţiuni antitetice tip spirit-materie,
carte-lut, neant-cer, Dumitru Nicodim speculează sensurile culturale şi ideale
ale limbajului, practicând intertextualitatea: „Doamne spune-mi că Omar-e haina
ta de vreme bună/S-o îmbrac pe dinăuntru fără teamă de furtună/Şi să fim ca doi
într-unul, întru lauda cărării/de la naştere la moarte, de la cer la malul mării“.
Timpul şi spaţiul ce-i despart pe cei doi poeţi dispare ca prin farmec datorită
descântecului de Şeherezadă al autorului român, o Şeherezadă fragilă şi fără
pic de trufie, ce se mângâie cu leacul poetic al marelui persan, conştientă
totuşi că poezia nu ne lecuieşte de obştescul sfârşit: „Pentru inima ce doare,
tu eşti leacul bun Omare,/pentru omul ce greşeşte, tu eşti marea
consolare,/pentru cel care iubeşte, altul nu se potriveşte;/dar de moarte nu ne
scapă versul tău ce străluceşte“.
Ca de la discipol la magistru, acesta din
urmă fiind, după Thomas Mann, „o personificare a conştiinţei de sine a
discipolului“, ca de la rob la stăpân dialoghează Dumitru Nicodim cu autorul
rubaiatelor, însuşindu-şi scepticismul acestuia deghizat în hedonism, având
grijă totodată să-l informeze că lumea mileniului trei e cu totul alta decât
cea pe care a trăit-o el la anul 1100. Catrenele lui însă, traduse în toate
limbile pământului – inclusiv în limba română de poetul George Dan (care a mai
tălmăcit şi versuri de Saadi, Firdousi, Tagore etc.), de Al. Colorian şi, mai
nou, de Gheorghe Iorga –, au aceeaşi inoxidabilă, perenă faimă. Daimonul
poetului nostru nu se poate abţine şi-i divulgă partenerului d’antan schimbările drastice din
mileniul trei, începând cu starea femeii, a banilor, a vinului, a poetului,
terminând cu rachetele atomice ca expresie a tehnicii invazive a dezumanizării:
„Ai plecat şi-n urmă lumea s-a schimbat fără-ncetare:/banii nu mai sunt de aur,
vinul nu mai e din struguri,/poetul cântă-n pustie, Dumnezeu vorbeşte
singur.../Numai moartea dă cu coasa ca pe vremea ta Omare“.
Şi totuşi,
poetul creştin nu pregetă să-şi afirme credinţa şi stoica resemnare, plecând de
la... vin: „Doar în vin e adevărul! Cine-i Adevărul? Domnul!/ Sângele lui e-n
pahare! Până-i vine vieţii somnul,/beţi! Aşa I-a fost îndemnul; şi vom fi iertaţi
de toate!/Ăsta este adevărul: nu e trup fără de moarte!“. Şi-acum, iubiţi
cititori, legaţi-vă centurile de siguranţă, căci nu credeam ca o
carte-bijuterie melodică să ascundă o cordială referinţă-epigramă cu iz politic
de strictă actualitate. Comparând şahul Persiei de la anul 1100 cu cel al României
de azi, iată ce ne spune poetul: „Şah Malik ţi-a dat Omare cinste şi vinuri
alese/«Şahul» meu e marinarul, marea sugativă Băse!/Ca poet îi sunt grăjdarul, şi
îmi dă zilnic răsplată/să mănânc, întreg amarul, şi să beau apă sărată!“.
Construită pe schelăria unei graţioase gramatici contrastive, amintind când şi
când de patosul sonurilor eminesciene, de Sfinţii Părinţi imnografi ai
Bisericii, de revolta în genunchi a lui V. Voiculescu implorându-l pe Mântuitor,
de cugetările şi obsesiile amoroase tip FranÎois Villon, Pierre de Ronsard sau
Emil Brumaru şi, totodată, de witz-urile consolator-ironice ale unui Marin
Sorescu, Omariada lui Dumitru Nicodim
este o carte inspirată şi fermecătoare, o versatilă oglindă a unei etape
secrete de viaţă. O predicţie manieristă a unui apropiat asfinţit biologic se îngemănează
cu o îndrăgostire a unui cărturar-truver dolcestilnovist. Iată catrenul ce ni
s-a părut a fi cel mai frumos dintre cele 92 sau 93 de rubaiate ale cărţii, pe care-l
vom numi al adoraţiei nesfârşite: „Lasă cerul cel cu stele să-şi poarte singur
povara/Tu vino-n braţele mele doamna mea cu păr ca smoala/şi cu buze ca
nectarul; ia licoarea şi Omar-ul;/cât e-n floare trandafirul, dulce ne va fi
amarul“. 
