Întreaga
lume a omagiat, la 10 octombrie, bicentenarul naşterii lui Giuseppe Verdi,
compozitor onorat de-a lungul întregului an prin numeroase evenimente ce se
doresc de anvergură pe orice scenă lirică de aici sau de oriunde. Coincidenţa a
făcut ca, la Teatrul Liric din Craiova, să se prezinte, chiar în acea zi, noua
producţie cu Otello, o premieră în
adevăratul sens al cuvântului, pentru că celebra operă nu s-a mai cântat până
acum în Bănie, marcând totodată debutul regizoral al lui Rareş Zaharia în acel
teatru, dar şi deschiderea ediţiei a XIII-a a Festivalului „Elena Teodorini“,
aflat, firesc, sub semnul muzicii verdiene.
Chiar
dacă însuşi managerul Antoniu Zamfir recunoaşte că un asemenea demers comportă
un risc major în condiţiile unui ansamblu redus, deci cu potenţial limitat în
raport cu amploarea cerută de partitură, proiectul s-a concretizat apelându-se,
pentru rolurile centrale, la solişti oaspeţi, la pupitru aflându-se
experimentatul dirijor Gheorghe Stanciu (de la Constanţa), care a încercat să
omogenizeze orchestra (neavând însă nicio vină pentru scăpările suflătorilor,
sunetul neinspirat al violoncelului în solouri sau lipsa de calitate a
viorilor) şi să echilibreze relaţia cu corul (pregătit acum de Georgiana
Popescu) sau cu interpreţii personajelor, depăşind cu profesionalism şi eficienţă
momentele dificile. Ca de obicei, în Otello a apărut tenorul Marius Budoiu (de
la Cluj), deloc maur, dar muzical, inteligent şi dezinvolt atât vocal, cât şi
scenic, adaptându-se în general concepţiei regizorale, iar în Iago l-am revăzut
pe Ştefan Ignat (de la Bucureşti), bariton egal cu sine, etalând atitudinea,
gestica şi mimica pe care le consideră de fiecare dată necesare în conturarea
rolului (deşi regizorul l-ar fi dorit mai aristocrat), cântând din nou sub ton,
adesea detimbrat, pierzându-se total în duetul cu Otello, care ar fi trebuit să
fie o culminaţie, dar… Invitată din Serbia, soprana Dragana Rakacovic´ a
debutat în Desdemona, glasul său fiind însă prea dramatic pentru diafana veneţiană,
aşa încât s-a simţit în largul său în special în actul III, care cere desfăşurări
tensionate, până şi prezenţa sa scenică – foarte elegantă, de altfel –
apropiindu-se mai curând de Aida sau Tosca sau Abigaille. Sincer, nu am înţeles
de ce era nevoie să fie solicitat tenorul Florin Ormenişan pentru rolul Cassio,
nici vocea firavă şi nesigură, nici atitudinea scenică nefiind cele gândite
pentru tânărul căpitan veşnic îndrăgostit, cam nepăsător, dar sincer şi
charismatic – rar am văzut o asemenea inexpresivitate şi stângăcie la un solist
care, totuşi, a mai urcat pe o scenă de operă. În Emilia a evoluat destul de
anost mezzosoprana Diana Ardelean (de la Timişoara), în Lodovico l-am
reascultat pe basul Sorin Drăniceanu, distribuţia fiind completată de Dragoş Drăniceanu
(Montano) şi Adrian Grădinaru (Solul).
Regia
s-a derulat pe coordonate tradiţionale, încercând însă câteva elemente „mai
altfel“, precum „vârtejul“ în care sunt cuprinşi cei ce înfruntă furtuna din
primul act (deşi coriştii s-au mişcat pur şi simplu în cerc), apoi teama lui
Otello de a se apropia de Desdemona în duetul de dragoste (ceea ce s-a „tradus“
doar printr-o nefirească distanţă între cei doi eroi, în atitudini destul de
statice şi deloc implicate emoţional); în timpul monologului lui Otello apar
corişti cu batiste albe în mâini, înconjurându-l şi amplificându-i obsesia (dar
cu o concreteţe prea accentuată pentru a sugera viziuni de coşmar), în acelaşi
act III intenţia era ca eroul să-i sfideze cumva pe trimişii Dogelui (dar s-a rezumat la a sta nemişcat, privind
impasibil corul, cu spatele la public); iar în final, trecerea lui Iago, cu o
lumânare în mână, prin spatele coloanelor, parcă pândind ce se petrece în
iatac, a determinat un efect interesant (dar realizat doar în parte, pentru că…
nu s-a prea văzut cine era, de fapt), Otello intrând apoi în cameră îmbrăcat în
uniformă, urcând în genunchi pe patul Desdemonei (poziţie lipsită total de
minima eleganţă a mişcării, din păcate repetată), sugrumând-o cu draperia albă.
Transferând
acţiunea în epoca lui Verdi, scenografia (semnată de Răzvan Drăgănescu) s-a
adaptat mai ales prin costume, croiala rochiilor şi redingotele sau fracurile
conferind o anume atmosferă, masca albă a coriştilor sugerând, poate, figurile
din carnavalul veneţian, în timp ce decorul în marmură – coloane, trepte, dar şi
scaune sau mese – încearcă să aducă un plus de grandoare, spaţiul rămânând însă
destul de arid. Nu am înţeles însă de ce în ultimul act, Otello închide uşa
deplasând o oglindă masivă, pe care apoi o îndepărtează pentru a intra Emilia.
Un loc special ocupă luminile, uneori reflectate şi pe acele coloane, cu un
efect bine gândit, deopotrivă pe fundalul de pânză.
O sală plină a urmărit opera verdiană – pe care
majoritatea spectatorilor o descopereau abia atunci –, aplaudând la final un
demers ambiţios, o producţie cu mulţi invitaţi, realizată cu eforturi
deosebite, inaugurând un festival care, timp de o lună, va include şi alte lucrări
din creaţia compozitorului omagiat – Trubadurul,
Bal mascat, Nabucco –, existente în repertoriul curent al teatrului, alternând
însă cu spectacole adresate copiilor – Peter
Pan, Micuţa Dorothy, Cenuşăreasa, Zâna păpuşilor – şi cu seara de muzică
franceză derulată la Filarmonică, musicalul Bună
seara, Domnule Wilde sau Gala de operă dedicată sopranei Maria Callas, o
noutate fiind şi concursul de canto „Elena Teodorini“ (6–9 noiembrie), „cercul“
manifestărilor închizându-se, în 14 noiembrie, cu o nouă reprezentaţie a opereiOtello, beneficiind de o distribuţie în
parte diferită de cea din seara premierei. Cu siguranţă, o ofertă generoasă şi
mozaicată, menită să răspundă tuturor gusturilor şi aşteptărilor melomanilor,
care astfel au posibilitatea să revadă lucrări preferate sau să descopere noi
repere, noi oaspeţi şi poate noi „voci“ afirmate în competiţie. La Teatrul
Liric va fi, astfel, o toamnă încărcată, „guvernată“ de omagierea lui Verdi şi
totodată a Elenei Teodorini, ilustră soprană din Craiova, al cărei nume este
purtat şi de teatru şi de festival şi de concurs, semn că oraşul ştie să-şi
onoreze valorile de cotă internaţională.
