Sub titlul MEDICUL CA MEDICAMENT (antologie de Dan L. Dumitraşcu şi Crina
Roman), Editura Universitară „Iuliu Haţieganu“ publică o selecţie de texte ale
unora dintre studenţii de anul trei la medicină – şaisprezece fete şi patru băieţi,
care au optat să urmeze cursul de psihosomatică la facultatea clujeană. Sunt
texte scurte, solicitate probabil de catedra disciplinei respective, care îşi
propun să ilustreze ce gândeşte şi ce simte un viitor medic despre rolul său în
relaţia cu profesia şi cu societatea.
Tinerii autori expun problema mai puţin din
punct de vedere personal, dar dezbat în mod militant şi oarecum critic imaginea
medicului în contactul cu bolnavul şi cu propria lui conştiinţă. Această manieră
va susţine rezerva de optimism, prospeţime şi candoare de care se poate bucura
recenta apariţie editorială. Se preia, în mai toate abordările, figura
medicului din cele mai vechi timpuri, se citează frecvent sintagma lui Iuliu Haţieganu,
de câteva ori cea a profesorului Dan L. Dumitraşcu, se menţionează în mod
repetitiv definiţia OMS despre sănătate, sunt inserate cuvinte postulante din
Rogers, Thibon, Watlawick, Bálint Mihály, Alexandre Dumas (tatăl sau fiul – nu ştim)
şi din… Buddha. Ceea ce nu e deloc rău.
Este, de asemenea, foarte bine că viitorii
slujitori ai lui Esculap insistă pentru imaginea de misionar şi de confident a
practicianului contemporan, care mai trebuie să fie, în opinia autorilor,
blând, răbdător, înţelegător, apropiat, optimist, atent, inimos, bine instruit,
distins, calm, discret, conştiincios, respectuos, serios şi amabil. Acest medic
ideal trebuie să înţeleagă, încă o dată, că tratează bolnavi şi nu boli, că,
prin atitudinea sa, poate să vindece chiar înainte de stabilirea diagnosticului
şi a tratamentului (Ana-Maria Antonescu, Karina Appel) şi să facă tot ce poate
ca să câştige încrederea şi respectul pacientului, pentru că numai astfel se
poate transforma dintr-un onest prestator de servicii medicale într-un
„medicament“ (Dragoş Apostu).
Din fericire, unii dintre viitorii medici
consideră că „doctorul nu este doar acea persoană îmbrăcată în alb, care umblă
graţios pe coridoare, care dă ordine asistentelor“ şi că „pacienţii trebuie
ascultaţi, înţeleşi şi crezuţi“, deşi „cunoştinţele profesionale ale doctorului
sunt foarte importante“, urmând ca acest doctor să poată fi el însuşi „un
tratament (doar) dacă îi pasă“ (Ada-Lorena Andruş); mai ales că unii dintre
bolnavi se tratează după ureche ori urmează o vreme tratamentul prescris, dar
mai încolo renunţă la el şi mai au şi un stil de viaţă nesănătos – în condiţiile
în care „nivelul de educaţie medicală lasă mult de dorit la noi în ţară“ (Alin
Bian).
Unii
autori nu se sfiesc să formuleze aserţiuni astringente la adresa generaliştilor
care au numai cunoştinţe de psihoterapie intuitive şi nesistematizate
(Anca-Maria Antonescu), iar alţii regretă că abordarea „psihologică a terapiei
consumă mult timp, care în realitate nu este“ (Nora Pintilie) şi mai îngrijorător
fiind obiceiul unor practicieni care de-a dreptul „repezesc“ bolnavii (Alexandra-Larisa
Vanani). Andreea-Maria Mirea caută să lămurească între ce repere îşi pot forma
abilităţile de „medic-medicament“ un genetician ori un anatomopatolog, iar în
spaţiul furnizat de ultima filă a culegerii, Gabriela Vădinaş plasează un text
logic, limpede şi exact.
Lucrarea
în sine este unitară, în primul rând prin subiect, apoi prin nivelul de instrucţie
al autorilor şi, într-un mod surprinzător, prin bazinul lexical aproape identic
în care se dezvoltă fiecare scurtă compoziţie din broşură. Aproape toate
textele conţin termenii „placebo“, „empatie“ şi „psihosomatic“, în unele situaţii
repetate de două sau de trei ori într-o pagină, dar cel mai apreciat de către
tinerii studenţi pare a fi cel de „complianţă“, care lipseşte doar în vreo trei
discursuri, însă apare într-un alt text de patru ori (Carina Michaela
Schneider).
Pe lângă alte calităţi, lucrarea emană un
freamăt tineresc propriu, un idealism juvenil reţinut şi, din loc în loc,
eliberează adieri de umor involuntar, pe care le menţionăm cu simpatie.
Nu este aici potrivit să apreciem cât de
mult deasupra unor compuneri de nivel gimnazial se ridică textele din broşura
prezentată şi nici câte platitudini ale unor psihanalişti de serie întâlnim în
puţinele sale pagini, dar merită subliniată actualitatea şi importanţa
demersului iniţiat de aceşti medici în devenire. Ei mai au încă mult de muncă,
dar şi-au stabilit de pe acum obiectivele şi ţin să le cunoască toţi cititorii
interesaţi, cu sprijinul generos al editurii medicale clujene, care îşi poate
adăuga în portofoliul de bune intenţii şi această realizare.
