Orice
manifestare artistică este, inevitabil, grevată de o doză de subiectivism: pe
de o parte, al celui care a generat-o, pe de altă parte, al fiecăruia dintre
cei care vor ajunge să o cunoască la un moment dat. În ciuda acestor premise,
cronicarul cultural se străduiește mereu să păstreze în relatările sale un fir
călăuzitor de rigoare și obiectivitate. Uneori însă, legătura afectivă cu un
subiect și trăirile ocazionate de aprofundarea acestuia sunt atât de puternice,
încât răzbat dincolo de cuvinte și își afirmă clar existența.
Am
avut șansa de a veni pe lume la București și o bună parte a drumurilor mele, în
diferite etape ale vieții, m-au dus și continuă să mă poarte în zona
bulevardului Dacia și a parcului Ioanid, tocmai acolo unde o instituție
prestigioasă, cunoscută și îndrăgită de bucureșteni, a aniversat în anul pe
care stăm să-l încheiem opt decenii de prezență constantă, fermă și demnă în
fața oricăror vitregii și abuzuri ale vremurilor: Institutul francez. Născut în
perioada interbelică, la inițiativa comună a unui grup de prestigioși
intelectuali români și francezi, acesta a fost mereu un punct de referință pe
harta culturală a Capitalei și o oază de normalitate în deceniile întunecate
ale regimului comunist.
Despre
ceea ce reprezintă această frumoasă și îndelungată istorie, dar și despre
prezentul și viitorul instituției pe care o conduce, am stat de vorbă cu Christophe
Gigaudaut, directorul Institutului francez din România.
–În urmă cu 80 de ani, Institutul francez își deschidea porțile pentru public
în această casă, pentru a-i apropia pe români și francezi pe terenul
învățământului și al culturii. Care este astăzi misiunea Institutului francez?
–
Misiunea Institutului francez este extrem de largă, căci ea acoperă toate
domeniile care nu sunt acoperite de Ambasadă. Vorbim deci de o sferă foarte
amplă, care începe cu cooperarea culturală - legată de cinema, muzică, artele
scenice, artele vizuale, segmentul digital, arhitectura, industriile culturale
și, evident, de carte. Vorbim totodată de educație, cu o zonă de cooperare
pentru instituțiile de învățământ preuniversitar și de cooperare universitară,
cercetarea, învățarea limbii franceze și francofonia. Suntem și centru de
predare a limbii franceze și de examinare pentru clasificarea cunoștințelor de
limba franceză. Și, de asemenea, acoperim domenii precum sănătatea, guvernarea,
cooperarea administrativă, drepturile copilului, deci sunt o multitudine de
subiecte care ne fac să avem o activitate cotidiană foarte intensă.
–Cu toate aceste domenii și cele patru reprezentanțe din țară (București,
Iași, Cluj, Timișoara), este complicat să gestionați Institutul francez din
România?
–
Nu este mai complicat decât orice altă instituție de oriunde în lume. Ați spus
deja că Institutul francez din România are patru reprezentanțe, dar la acestea
trebuie adăugate – căci sunt responsabilitatea mea în calitate de consilier de
cooperare culturală al Ambasadei – cele patru Alianțe franceze care fac parte
din rețeaua noastră (n.r.: Brașov, Constanța, Pitești și Ploiești), liceul
francez „Anna de Noailles”, colegiul juridic franco-român și CEREFREA (Centre
Régional Francophone de Recherches Avancées en Sciences Sociales). Iată deci că
sunt mai multe instrumente, la care se adaugă lectorii de limba franceză
prezenți la universități. Așadar, este o rețea mai largă, dincolo de cei patru
stâlpi ai săi care sunt institutele franceze. Dar cred că rolul meu este cel de
dirijor, este important pentru mine să cunosc domeniul fiecăruia și să fac în
așa fel încât să pot avea o privire asupra tuturor sectoarelor de cooperare,
dar nu trebuie să iau locul colaboratorilor, ci să mă asigur că toată lumea
interpretează aceeași partitură.
–Cunoaștem mai bine activitatea Institutului francez din București. Cum se
petrec lucrurile la Cluj, Iași și Timișoara?
–
În fiecare oraș există un director delegat, care depinde administrativ de mine,
dar se bucură de toată libertatea pentru a-și organiza activitățile, deciziile
nu se iau la București. Pe de altă parte, există activități de la București
care se pot organiza și în provincie, de exemplu orientarea pentru predarea
francezei pentru mediul de afaceri, căci promovarea limbii franceze este un
punct important din activitatea noastră. Pe partea de cultură, activitatea nu
este atât de vastă ca a noastră, căci noi beneficiem de un loc pur și simplu
excepțional, mai ales de sala „Elvira Popescu”, un instrument central al
acțiunilor noastre. Acesta nu este totuși un impediment, există în provincie
contexte cât se poate de interesante, mai ales în ceea ce privește
festivalurile, filmul la Iași, artele digitale la Cluj, arta contemporană la
Timișoara.
–Care sunt evenimentele cele mai importante din agenda institutului?
–
Institutul francez nu este doar un operator cultural, el este înainte de toate
un instrument de cooperare. Tot ceea ce facem cu partenerii români este
important. Sunt foarte multe evenimente: avem sala „Elvira Popescu”, cu o
activitate cinematografică vastă, dar acțiunile în această zonă nu se limitează
la proiectarea de filme, ci merg, de exemplu, la formarea în imagine (de film,
n.r.) a copiilor, împreună cu școlile. De asemenea, lucrăm cu tinerii
realizatori, pentru a-i pune în legătură cu societățile comerciale și a-i ajuta
să găsească finanțare – sunt multe activități la capitolul cinema. La fel se
întâmplă și cu celelalte domenii, avem proiecte mari legate de formarea
profesională, cu un pol special de interes pe reorganizarea curiculei în
pregătirea aeronautică, dar și în ceea ce privește formarea în meseriile legate
de turism și industria hotelieră, pentru ca turistul francez să se intereseze
mai mult de România. Deci nu e vorba de un subiect, sunt foarte multe domenii
în care avem multe activități, dar ansamblul lor face ca totul să fie interesant.
–Din punctul de vedere al marelui public, care sunt activitățile cu cel mai
mare succes?
–
Incontestabil, cinematograful, am trecut de la 24.000 de spectatori în 2012 la
59.000 sau mai mult anul acesta, așa că putem spune că este locul cu cel mai
mare succes. Apoi sunt și alte evenimente care s-au bucurat de mare
popularitate. Mă gândesc, de exemplu, la concertele „Frenchmania”, cu vedetele
pop române care au venit să cânte în franceză, cu Keo și Alexandra Ungureanu,
și care vor continua anul viitor. Mă gândesc, de asemenea, în cadrul lunii
francofoniei, la picnicul nostru poetic „Haikunoi”, care a reunit 4.000 de
persoane, în 60 de locuri și 43 de orașe, ceea ce este enorm pentru un
eveniment pe care l-am imaginat cu un an înainte (prima ediție a avut loc în
2015, n.r.). Și acesta va continua în 2017 și sper să strângă și mai mulți
oameni. De asemenea, se va organiza și în alte țări, pentru ca această mișcare
de revendicare a limbii franceze să fie văzută și în alte părți din Europa și,
evident, în Franța.
–Unul din stâlpii importanți ai Institutului francez din București a fost
biblioteca. De-a lungul întregii sale istorii, a fost forma de rezistență în
timpul unei epoci dificile. Care este rolul bibliotecii – acum numită mediatecă
– în acest moment? Își menține importanța în activitatea de azi a Institutului?
–
Nu. În mod evident, mediatecile sunt importante, dar institutul nu trebuie să
rămână la abordarea pe care o avea în perioada la care v-ați referit. Tocmai de
aceea am dorit ca pentru acești 80 de ani să fie publicată o carte care să
vorbească despre trecut. Este adevărat că în toată perioada comunistă rolul
bibliotecii a fost unul central. Am întâlnit recent un jurnalist radio de aici
care mi-a spus că era abonat la toate bibliotecile străine din anii ’80 la
București – franceză, americană, engleză, germană -, dar că în final nu exista
decât un singur institut francez, unde nu se cereau actele, așa că relația era
mai specială, liberă. Astăzi, Institutul francez trăiește în timpul său, așa că
mediateca trebuie să aibă un rol, dar ea trebuie de asemenea să evolueze. De
aceea am deschis anul trecut Ludoteca, pentru a arăta creativitatea în domeniul
jocurilor pentru copii, iar în cadrul mediatecii am inaugurat ateliere pentru
copii, pentru a nu mai fi vorba doar de împrumutul de cărți. Tot de aceea, vrem
să întărim câteva sectoare ale mediatecii: cărțile pentru copii, cărțile
tematice, de dezvoltare personală și altele, căci astăzi oamenii au acces
foarte ușor la literatură și nu au neapărat nevoie să vină la Institutul
francez pentru a-l citi pe Balzac.
–Ne-ați vorbit despre programele pentru copii și în această direcție se
îndreaptă următoarea întrebare. Institutul francez a fost creat de profesori
universitari, adulți serioși și respectați, cum se explică schimbarea pe care o
vedem astăzi, referitoare la prezența multor activități pentru copii și
adolescenți în programul institutului?
–
Institutul francez este o instituție de prestigiu, cu un trecut pe măsură. Când
am sosit în România, imaginea limbii franceze și a Franței era una pozitivă,
dar avea uneori o abordare nostalgică, de parcă aș fi fost în fruntea unei case
care, e adevărat, are 80 de ani, dar care se și comportă ca atare, or, nu
acesta este rolul nostru. Institutul francez nu are doar vocația de a lucra cu
o elită intelectuală din țara în care se află. Este important să arătăm cum
cultura franceză este o cultură de calitate, de prestigiu, pe care ne place să
o împărtășim, dar rolul nostru este să lucrăm cu diversitatea. Deci a lucra
între cultura franceză și cea română înseamnă să construim poduri, pentru ca
artiștii și intelectualii să poată merge împreună.
Tinerii
români trebuie să înțeleagă că limba franceză poate avea o imagine elitistă,
dar este o limbă accesibilă și pentru ei. Iar când discut cu șefii firmelor
franceze care investesc în România, ei spun că au nevoie de tineri români
francofoni. Este important deci ca din partea tineretului român să nu existe o
viziune falsă a limbii franceze, care să îi determine să creadă că nu se pot
apropia de ea pentru că nu este de nasul lor. Cred că este foarte important să
se știe că Institutul francez este pentru toată lumea, pentru toți românii și
că nu sunt diferențe. Iar eu sunt foarte fericit să lucrez în fruntea acestei
instituții și să văd miercurea copiii alergând și râzând pe holuri. Evident că
este o schimbare față de trecut, dar cred că și acești copii trebuie să știe că
aici sunt la ei acasă și că pot avea și ei acces la cultura franceză, oricare
ar fi nivelul lor de trai și situația personală.
–A fost un an plin de evenimente și pentru că suntem pe cale să-l încheiem,
vă rog să faceți un bilanț de final.
–
Este adevărat că a fost un an aniversar și că au fost multe evenimente, dar nu
am insistat la fiecare dintre ele că este organizat cu ocazia împlinirii celor
80 de ani de către Institutul francez. Sărbătorirea a început cu partenerii
noștri din mediul de afaceri, cu ocazia unei serate organizate pe 23 ianuarie,
căci aceasta a fost data la care, cu opt decenii în urmă, s-a semnat documentul
prin care statul francez a cumpărat această casă. Institutul francez din
România, ca instituție, datează din 1923, chiar dacă nu purta încă numele de
azi, dar din 1936 ne aflăm în acest sediu.
Apoi,
pe tot parcursul anului, au fost foarte multe evenimente, ocazii cu care s-a
utilizat logoul special, dar nu am făcut un program specific pentru cei 80 de
ani. Recent însă, am avut o zi aniversară – a fost proiectul care ne-a însoțit
tot anul – publicarea cărții lui Richard Edwards – „București. Bulevardul Dacia
77. O poveste franco-română”. Această lansare a reprezentat punctul culminant
al aniversării, cel care va dăinui. Am dorit să creăm ceva care să poată dura
încă niște ani și care să ne amintească de acest moment.
–V-ați asumat un risc cu această carte. V-ați gândit că ar putea să nu fie
terminată până la sfârșitul anului, având în vedere că în spate a fost vorba de
documentare și cercetare în arhive?
–
Nu, deloc, căci nu ne-am așteptat la o lucrare de nivel universitar. L-am rugat
pe Richard Edwards să facă o cronică a înființării Institutului francez, nu
numai pentru a vorbi despre instituție, ci și pentru a vorbi despre francezii
și românii care au construit această poveste prin intermediul institutului.
Cred deci că această carte este un succes (vom vedea dacă va fi și din
perspectiva vânzărilor, oricum nu acesta este obiectivul). Ne-am dorit ca acela
care o citește, fie că a fost citat în ea sau nu, să aibă senzația că ceea ce
se povestește este și despre viața sa. În acest sens, avem reacții foarte bune
de la cititori, mulți se simt vizați de carte chiar și fără să fi fost amintiți
în ea. Scopul a fost nu doar să vorbim despre instituție, despre arhitectura
casei, ci mai ales să vedem, din 1936, cine au fost oamenii care au construit
această relație foarte intimă, cum spune autorul, între Franța și România.
–Este o carte personală pentru locuitorii Bucureștiului, pentru cei care au
trecut pe lângă institut pe bulevardul Dacia și au fost abonați ai bibliotecii.
Este însă o carte interesantă și pentru ceilalți români?
–
Cred că da, pentru că povestea se conturează în jurul institutului, dar
vorbește despre intimitatea franco-română, despre cei care au construit această
relație, despre familiile care vorbeau franceza în casă, care aveau o relație
cu limba franceză sau cu Franța, ascunsă, secretă în anumite epoci – deci se
poate adresa multor oameni. Sunt și amănunte care nu spun nimic celor care nu
au fost aici să vadă clădirea și ambianța ei, dar cred că maniera în care
Richard Edwards prezintă lucrurile poate să atingă mulți oameni. Și în orice
caz, repet, nu vorbim despre noi ca instituție, ci despre aceia care au
construit această relație.
–Pentru a încheia subiectul, ce interes poate avea publicul francez legat de
acest text, deoarece cartea există și în limba franceză?
–
A fost în primul rând versiunea în limba franceză și sunt foarte puține cărți
în Franța despre România, deși ar putea să existe foarte multe datorită
bogăției culturii românești, care a adus adevărate bijuterii în cultura
franceză. Cred că publicul francez poate fi interesat, mai ales românii care
trăiesc în Franța și care ar dori să înțeleagă mai bine ceea ce s-a întâmplat
între Franța și România. Miza este ca publicul francez să redescopere România
și sper ca francezii care vor citi această carte să aibă apoi dorința de a veni
în România. Puțini francezi cunosc istoria acestei țări, puțini francezi știu
că Roland Barthes a fost la conducerea Institutului francez din București, iar
el a fost o figură remarcabilă a literaturii franceze, cred deci că sunt multe
lucruri care ar putea să îi intereseze.
–Citind cartea, am aflat că unul din artizanii înființării Institutului
francez a fost Ioan Cantacuzino, mare personalitate a medicinii românești. În
prezent, Institutul francez este implicat în activități care privesc domeniul
medical și apropierea între profesioniștii din sănătate francezi și români?
–
Medicina este pentru noi un subiect important în acțiunile noastre. Sunt
aproape o mie de francezi studenți la medicină, medicină dentară sau medicină
veterinară în România, la Cluj, Iași, Timișoara. Sunt în același timp mulți
medici români în Franța și cred că nu le vom mulțumi niciodată suficient
medicilor români care au salvat viața atâtor francezi. În activitatea de azi a
institutului, cooperarea în acest domeniu este foarte prezentă. Amintiți-vă că
în cazul tragediei de anul trecut de la Colectiv, o echipă de medici francezi a
participat la îngrijirea pacienților – exista deja un parteneriat cu spitalul de
chirurgie plastică și arsuri. Echipa institutului a lucrat mult în sectoare
precum formarea, schimburile de experți, administrarea spitalelor. Am avut și
programe pentru copii spitalizați, care au fost vizitați de artiști, care să îi
ajute să uite puțin de durere. În plus, încercăm să participăm la crearea de
noi facultăți cu predare în franceza, cum ar fi medicina la Sibiu sau medicina
veterinară la București.
–Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți directorul Institutului francez
acum, în acest moment aniversar?
–
În primul rând, este o mare onoare să am ca predecesori în acest post o serie
de intelectuali eminenți. Este și o mare responsabilitate, dar mă uit mai ales
înainte. Acum a fost aniversarea de 80 de ani, dar în 2018 va fi anul
încrucișat Franța–România (n.r. legat de sfârșitul Primului Război Mondial și
crearea României Mari), iar acolo miza este enormă, e o mare responsabilitate.
Am avut norocul să fiu aici și sunt fericit pentru acest lucru, este o
activitate care cere multă energie, dar care este pasionantă, pentru că România
merită să fie mai bine cunoscută în Franța și sunt fericit să pot contribui în
acest sens.
– În final, vă rog să transmiteți un
mesaj pentru cititorii „Vieții medicale”.
–
Mesajul este unul de încurajare, căci chestiunea sănătății este absolut
centrală pentru fiecare individ și pentru viitorul acestei țări. Vedem astăzi
mulți tineri români care își părăsesc țara, poate și din cauză că nu se simt
complet în siguranță în viața lor de zi cu zi, își spun că vor câștiga mai bine
în altă parte, ceea ce este adevărat în termeni de salariu, dar totuși
contradicția este că România are o creștere și o dezvoltare importantă. Deci
pentru ca acești tineri să se întoarcă și pentru ca alții să plece mai puțin,
este important ca educația și sănătatea să funcționeze, cu doi stâlpi absolut
esențiali, fără de care nu se poate.
Ne
vom îndrepta acum atenția asupra volumului amintit, care, dincolo de date
istorice și informații scoase din arhive prăfuite, reușește să transmită emoții
și ceea ce autorului îi place să numească intimitatea între România și
Franța. Această idee pornește de la convingerea sa că înainte de orice
instituție există bărbați și femei care s-au regăsit ca spirite înrudite și
care au reușit să înfăptuiască ceva durabil prin efort comun. În cazul
Institutului francez, aflăm astfel că înființarea sa la București nu a fost o
inițiativă a Parisului, ci o dorință a elitei bucureștene, care și-a găsit
ecoul potrivit pe malurile Senei.
Trăind
de câțiva ani pe meleaguri mioritice, căsătorit cu o româncă, Richard Edwards,
expert în revitalizarea patrimoniului, este o prezență constantă la Radio
România Internațional – secția franceză – cu emisiunea săptămânală „Ma
Roumanie. Chronique dʼun amateur”. Spre deosebire de alți „expați”, el este
fascinat de România și se consideră privilegiat având oportunitatea de a sta în
țara despre care afirmă că „are, uneori, pudoarea de a nu se expune,
îndoindu-se de frumusețea și bogățiile sale”.
Cu
pasiune, s-a documentat pentru cartea care în fapt împletește o sumedenie de
povești, urcând în timp până la Mircea cel Bătrân și Petru Cercel, când se pare
că au început legăturile între cele două națiuni. Facem un popas consistent în
secolul XIX și apoi în veacul XX, marcat de nașterea și dezvoltarea
Institutului francez. Sunt pomenite numele unor remarcabili oameni de știință
și cultură, români și francezi, precum și momente interesante din dezvoltarea
Bucureștiului, cum ar fi lotizarea Ioanid (și așa intră în scenă inspiratul
librar George Ioanid) sau numele dat străzii (bulevardul Dacia, apoi Vintilă
Brătianu și iarăși Dacia), ba chiar și schimbarea periodică a numărului, care a
fost 5, apoi 27, pentru a deveni (și rămâne, deocamdată) 77, după intervenția
urbanistică din 1988. Nu puteau să lipsească nici detaliile strict „personale”
ale Institutului: momentul achiziției actualului sediu de către statul francez,
angajații devotați care au rămas în amintirea tuturor sau detalii legate de
scara principală, care ascundea nișa unui aparat de proiecție ce permitea
vizionări clandestine. În toate aceste istorisiri se simt, uneori discret,
alteori energic, personalitatea și atingerea șugubeață a autorului și calda lui
afecțiune pentru România și români.
Această
afecțiune este pe deplin împărtășită și reciprocă, după cum avem ocazia să
constatăm vizitând Muzeul Colecțiilor de Artă, care găzduiește, până la 31
ianuarie 2017, expoziția „Peisaje franceze în arta românească modernă”,
organizată sub înaltul patronaj al Ambasadei Franței la București. Ceea ce ne
transmit picturile și lucrările de grafică purtând semnături celebre precum
Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Ștefan
Popescu, Iosif Iser, Lucian Grigorescu, Kimon Loghi, Micaela Eleutheriade, este
inspirația pe care artiștii români au găsit-o în Franța și ceea ce au învățat
acolo. Mai mult decât atât, expoziția este mărturia legăturilor de suflet între
oameni, între artiști care au pus bazele unor relații interculturale de durată.