Aşa
cum anticipam în comentariul anterior, stagiunea estivală oferită de „Lanto
Comunication“ şi Fundaţia „Prietenii muzicii – Serafim Antropov“ a adus, la
Ateneu, noutatea invitării Orchestrei „Sinfonia Juventus“ din Polonia,
deschizând astfel seria ansamblurilor de tineret din străinătate care ne
vizitează, desigur în cadrul colaborării Orchestrei Române de Tineret şi a
fondatorului acesteia, violoncelistul Marin Cazacu, în Asociaţia internaţională
ce le este dedicată. Am descoperit astfel singura orchestră de gen susţinută
integral de stat – ceea ce, să recunoaştem, este demn de admirat şi de… gândit
–, alcătuită din instrumentişti până în 30 de ani, remarcabilă fiind
sonoritatea densă, omogenitatea şi calitatea suflătorilor sau a cordarilor,
corectitudinea şi acurateţea cu care au rezolvat partiturile mozaicate incluse
în program, alese de dirijorul Tadeusz Wojciechowski probabil pe criteriul
accesibilităţii şi al apropierii de ritmurile dansante. Desigur, am ascultat
pagini din creaţia poloneză, semnată de compozitori celebri, precum Moniuszko
(fragmente din opera Halka) sau
Lutoslawski (Mică suită), acesta
surprinzând prin raportarea la repere amintind de contemporani la fel de vestiţi
– Stravinski sau Bartók –, într-o lucrare agreabilă şi pregnant ritmată; dar au
urmat uvertura la opereta Cavaleria uşoară de Soupé, Melodii lăutăreşti de Sarasate – solist concert-maestrul Jan
Kutkowski, parcurgând scriitura bogată cu onestitate şi… discreţie –, dar şi Rapsodia ungară nr. 2 de Liszt sau un Ceardaş din suita Hary Janos de Kodály. De
ce s-a optat pentru o asemenea structură, pe ce criterii „zonale“? Ar trebui
întrebat dirijorul.
Rămânând
aproape permanent la pupitru, dirijorul a preferat să abordeze piesele într-o
succesiune „compactă“, rapidă, fără pauza obişnuită, ansamblul răspunzând cu
promptitudine concepţiei sale, surprinzător de inflexibilă, aducând la acelaşi
numitor – ca expresie şi manieră de cânt – lucrări foarte diferite totuşi ca
factură şi stil; puţine culori, multe secvenţe ritmice subliniate aproape
cazon, altele estompate derulate fără relief şi varietate sau imaginaţie,
generând lipsa de strălucire şi de anvergură, deşi au fost destule pasaje în
forte. Foarte bune solourile la suflători şi la vioară, demnă de aplaudat
întreaga evoluţie a orchestrei, dar am încercat să-mi imaginez cum ar fi sunat
dacă ar fi beneficiat de un conducător care, depăşind (sau renunţând la)
tactarea uniformă, ar fi cerut şi nuanţe şi un plus de fluenţă a discursului şi
sensibilitate sau atmosfera specifică fiecărui opus. S-au acordat şi două
bisuri… la fel, dar după o oră şi jumătate de muzică, am avut sentimentul că
toate cele zece momente alese au devenit teribil de asemănătoare, publicul simţind
totuşi nevoia unei diversităţi reale de stări, planuri sonore şi expresive. A
fost, deci, un concert foarte îngrijit, cu un repertoriu atractiv, dar a lipsit
„ceva“… Probabil un alt dirijor mai temperamental şi mai puţin încorsetat.
Au
urmat alte orchestre la fel de tinere – cea din Austria, apoi, în 19 august,
„Romanian Sinfonietta“ sub bagheta lui Horia Andreescu, iar două zile mai
târziu, în finalul stagiunii estivale, Orchestra Naţională de Tineret a
Moldovei, cu Gabriel Bebeşelea la pupitru, în pagini predominant romantice. Aşadar,
melomanii au fost atraşi sub cupola Ateneului, unde, de câţiva ani, se „întâmplă“
evenimente cărora este imposibil să le rezişti.