Învoit pentru o zi din centrul în care îşi tratează dependenţa de droguri, Anders încearcă să-şi repună viaţa pe şine mergând la un interviu de angajare şi întâlnindu-se cu vechi prieteni. Recent câştigător al Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), filmul Oslo, 31 August este analizat şi recomandat de dna Ilinca Belciu, la rubrica Ecran.

 "> Oslo - Viața Medicală
Cultură

Oslo

de Ilinca BELCIU - iun. 29 2012
Oslo

Învoit pentru o zi din centrul în care îşi tratează dependenţa de droguri, Anders încearcă să-şi repună viaţa pe şine mergând la un interviu de angajare şi întâlnindu-se cu vechi prieteni. Recent câştigător al Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), filmul Oslo, 31 August este analizat şi recomandat de dna Ilinca Belciu, la rubrica Ecran.

 

Un om. Un oraş. 24 de ore.

 

     Unul dintre filmele prezentate şi premiate la TIFF (chiar cu Marele Premiu) nu se regăseşte în retrospectiva festivalului prezentată la Bucureşti. Asta pentru că Oslo, 31 August regizat de Joachim Trier va avea premiera în cinematografele româneşti în luna iulie. O poveste care te scutură zdravăn atunci când ai dubii şi dileme în privinţa încrederii în sine. Un portret intimist extrem de atent şi bine gândit cinematografic. O zi din viaţa unui tânăr care încearcă să-şi revină după o lungă, complicată şi dureroasă perioadă de reabilitare. „Uită-te la viaţa mea! Am 34 de ani şi nu am nimic. Nu vreau să o iau de la zero.“ Poate părea tânărul răsfăţat de soartă: părinţii au făcut tot posibilul să îi achite datoriile, talentat era, prieteni avea (drept dovadă că acum simte nevoia să îi revadă, să le vorbească, să le stea în preajmă pur şi simplu, dar fără alte eforturi de readaptare). Şi totuşi, ceva a mers anapoda, ceva s-a scurtcircuitat pe drum atunci când s-a refugiat în droguri uşoare şi a ajuns în punctul în care nu a mai avut cale de întoarcere. Anders Danielsen Lie în rolul lui Anders (e doar o coincidenţă de nume, personajul nu are nimic de-a face cu actorul) intră perfect în pielea tânărului ratat care nu are puterea să se ridice, să meargă mai departe, să îşi învingă fricile, temerile. „Va fi bine. Voi reuşi. Îmi tot repet lucrurile astea, doar că nimic din toate astea nu se întâmplă.“
     Proaspăt ieşit din centrul de reabilitare, Anders începe călătoria în lumea cea largă cu o oprire în casa prietenului său Thomas – acum familist convins. Iniţial, Trier îţi dă o oarecare senzaţie de nesiguranţă, filmul se porneşte greu şi totuşi deloc disconfortant: nu înţelegi foarte bine de la bun început dacă Anders îşi vizitează sora (nevasta lui Thomas) sau chiar fratele. Discuţia curge lent, întocmai reintegrării personajului sleit de putere, de apetit vital. Atitudine demnă de înţeles având în vedere istoria sa. Trier reuşeşte să contureze extrem de fin personajele: Thomas e tot timpul pus pe glume, îi răspunde lui Anders în citate, provocându-l. Dar atitudinea şi comporta­mentul său pregătesc de fapt una dintre primele secvenţe cu adevărat sensibile şi bine conduse din punct de vedere regizoral. Adevărata „provo­care“ pentru Anders este, de fapt, spaţiul închis al apar­tamentului lui Thomas – atmosfera aşezată de la masa de prânz, discuţiile casnice ale cuplului, prezenţa şi atitudinea soţiei, copilul, sumedenia de jucării. Cu toate că vizita avea un anume scop, Anders pare inhibat de loc. Parcul în care se vor refugia cei doi prieteni, plimbarea lor haotică va fi momentul declanşator pentru Anders care simte nevoia destăinuirii, dar mai ales a unui sfat (ce nu întârzie să apară) ca de la prieten la prieten. Thomas este cel care îi reaminteşte că are o familie, una extrem de săritoare, care îi poartă de grijă şi îl iubeşte indiferent de alegerile sale, ba chiar îi deschide ochii şi îi explică punctual dragostea aflată la doi paşi – cărei foste prietene i-a păsat mai mult. Thomas face tot posibilul să îi arate cum viaţa lui poate începe „de la zero“ în orice clipă, atâta vreme cât îşi doreşte lucrul acesta. Dar negativismul şi depresia par a fi impregnate adânc în psihicul lui Anders.
     Trier a construit un personaj aparte, realist, deloc exagerat, cu măsură, înţelegere, compa­siune: Anders se crede în continuare un ratat, dar fiecare prieten revăzut, fiecare loc în care îşi va căuta trecutul şi prezentul incert încearcă să îi de­monteze ideile precon­cepute. Din nefericire, singurul inamic este el însuşi. Altfel, fiecare prieten se bucură să îl revadă, chiar şi editorul publicaţiei care îl intervievează pentru post este pe punctul de a-l angaja, cu toate că află adevăratul motiv din spatele vacanţei din CV. Aparent, Anders se ambiţionează să reintre în normalitate, vrea să creadă că totul pare simplu şi că viaţa i se poate reaşeza încetul cu încetul. Dar, fără a vedea ce se petrece în jur, clachează pe nesimţite.
     O altă secvenţă emoţionantă este cea dintr-o cafenea oarecare: va avea ocazia să asculte atâtea poveşti câţi clienţi sunt acolo în momentul respectiv. O poveste de dra­goste rutinată care moare încet, mărturisile unor proaspete mămici, visele măreţe ale unei puştoaice de 15 ani care îşi înşiră în agendă fiecare dorinţă, indiferent cât de stupidă ori absurdă ar părea – începând de la săritul cu paraşuta până la a fi „fericită şi la 100 de ani“. Este o secvenţă vie şi energică, degajă sensibilitate şi emoţie, mai ales în raport cu personajul deprimat aflat în cău­ta­rea unor elemente de care să se poată agăţa.
     Recunosc, fără a citi foarte multe despre film, iniţial, titlul, chiar şi trailerul, m-au trimis într-o cu totul altă zonă. Cum prea mult ne place să ne facem propriul scenariu, aveam senzaţia că povestea porneşte de la atacul de anul trecut. Dar nordicii nu se comportă în artă precum americanii. Să fi fost astfel, filmul îşi pierdea orice farmec! Dar Joachim Trier a ştiut să încadreze povestea lui Anders atât de firesc printr-o sumedenie de confesiuni ale unor anonimi. Confesiuni fireşti, gânduri simple, dorinţe mărunte, vise măreţe, amintiri – toate acestea pe fundalul unui Oslo uneori liniştit, alteori apatic, alteori senin. Pentru că amintirile sunt baza fiecărui om, a dorinţelor, viselor sale, a ceea ce să schimbe, să ducă mai departe. Iar monologul lui Anders despre relaţia sa cu părinţii – pe care Trier pare să îi menajeze prin faptul că nu îi pune faţă în faţă şi practic nu apar în film, este unul din acele momente de sinceritate curată, pură, care contează.
     Nu-l rataţi în cinematografe!
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe