Atelierul de
filosofie și antropologie medicală a avut-o ca oaspete, la una din
întâlnirile recente, pe Elena
Bărbulescu,
cercetător principal în cadrul filialei Cluj a Academiei Române,
Institutului de Folclor și Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
Tema prezentării sale a fost legată
de percepţia persoanelor din mediul rural asupra alimentaţiei,
precum şi asupra schimbărilor survenite în obiceiurile alimentare,
de-a lungul vremii. O referință valoroasă pe acest subiect au
constituit-o relatările publicate în cartea „România Medicilor”,
lucrare de istorie culturală și socială aparținând lui
Constantin Bărbulescu, istoric, sociolog și etnolog. În oglindă
față de relatările obiective ale unor personalități ale
secolului trecut, citate din această carte, răsar poveștile pline
de farmec și sfătoșenie ale țăranilor din zona Clujului, culese
de Elena Bărbulescu.
Evaluările obiective păstrate încă
din secolul XIX asupra ponderii diferitelor alimente în hrana
zilnică, au ca notă dominantă preponderența vegetalelor. Aportul
insuficient de carne, în contextul muncii fizice constante, era
văzut ca o cauză de „boale gastrice” și de epuizare.
Restricțiile în alimentație le presupunem a fi și din cauza
lipsei mijloacelor materiale, dar și a preceptelor religioase
respectate cu strictețe, jumătate din an fiind zile de post.
Epitetele folosite de Constantin Caracaș în 1830 cu privire la
hrana țăranilor erau „sobră, neîngrijită, neregulată”.
Mămăliga era consumată frecvent, iar pâinea era făcută dintr-un
amestec de mai multe cereale.
Unul dintre motivele consumării unor
mâncăruri mai puțin elaborate era și timpul limitat pe care
femeile îl dedicau acestei îndeletniciri, fiind nevoite să se
împartă între munca la câmp și alte treburi din gospodărie.
Deși erau crescători de animale, acestea erau mai adesea păstrate,
pentru a spori „capitalul”, preferându-se consumul „dobânzii”,
sub forma produselor lactate. Erau diferențe între zonele țării,
în interiorul Arcului carpatic fiind constatate influențe culinare
occidentale, precum și o utilizare mai frecventă a cărnii afumate
și a smântânii.
Perioada celui de-al Doilea Război
Mondial, precum și cea postbelică sunt legate de privațiuni
suplimentare, lucru care marchează percepțiile și concepțiile
asupra alimentației celor aflați atunci la o vârstă fragedă.
Frustrarea produsă de lipsurile materiale anterioare duce la un abuz
compensator în momentul dispariției restricțiilor, după cum
motivează unele dintre persoanele intervievate de Elena Bărbulescu.
Perioada comunistă este și ea
caracterizată de o disponibilitate scăzută a anumitor alimente,
lucru rămas în conștiința colectivă, chiar în lipsa unor
relatări obiective publicate în acea perioadă. Ultimii douăzeci
de ani aduc o „liberalizare”, o diversificare și o
accesibilitate crescută la alimente, odată cu acestea apărând și
efectele abuzului sistematic. În contraofensivă, încep să își
facă simțită prezența și recomandări dietetice, mai întâi sub
forma curelor de slăbire, cu notă dominantă negativă, de
interdicție, discursul schimbându-se mai apoi în sfaturi pentru un
regim sanogen. Se ajunge în acest fel la o permanentă prezență în
mass-media a „alimentului ca remediu”, la o abundență de
informații, uneori contradictorii, adesea din surse de o calitate
incertă.
De menționat atitudinea celor
intervievați cu privire la relația cu cadrele medicale, în special
cu medicul de familie. O mică parte respectă recomandarea de a
consuma mai multe vegetale și mai puține grăsimi, iar dintre cei
care nu o respectă, puțini o recunosc, pentru a evita dezaprobarea
cadrelor medicale. Cea mai frecventă motivație pentru adoptarea
unui regim hipercaloric este perceperea necesității hranei
consistente în vederea obținerii energiei pentru munca fizică, dar
și consumul compensator pentru perioadele anterioare de privațiuni.
În ceea ce privește aprecierea
alimentelor pe care le consumă, se face simțită o nostalgie a
calității celei „de altă dată”, mai ales a celei produse în
gospodăria proprie, în contrast cu mâncarea „otrăvită” de
acum, nesănătoasă și insipidă. Chimizarea alimentației, prin
îngrășăminte și insecticide/fungicide este văzută ca
principala cauză a alterării calității reale a produselor
vegetale, „năpasta” căpătând dimensiuni dramatice. Paradoxal
este însă faptul că în ciuda discursului critic la adresa acestor
mijloace de sporire a producției, nu numai că nu sunt respinse în
practică de cei care le critică, dar frecvent sunt chiar preferate
îngrășămintelor naturale, din motive legate de costuri și
ușurința utilizării, dar și de rezultatele spectaculoase,
comparativ cu produsele „netratate”. Dorința de a obține legume
sau fructe impresionante din punct de vedere organoleptic (chiar și
în absența comercializării lor), precum și necesitatea de a le
feri de dăunători, aduce în ograda micului cultivator
ingredientele concentrate ale agriculturii „profesionale”, iar
odată cu acestea dificultățile dozării corecte și accidentele
inerente.
Într-o lume care aleargă după
sănătatea „garantată” de o etichetă sau de presupunerea că
producătorii rurali păstrează metodele tradiționale de cultivare
nealterate, apare tentația de a obține produse competitive cu
prețul ascunderii folosirii unor „arme” moderne, dezaprobate
fățiș. Se spune că suntem ceea ce gândim, dar și ceea ce
mâncăm. Rămâne de văzut dacă și alimentația va schimba omul
în măsura în care acesta a schimbat, în timp, ceea ce consumă.
