În colecţia Distinguo, a Editurii Spandugino, a apărut la data de 19 octombrie
2012, cartea „Centenar George Emil
Palade – Crestomaţie de familie“, tipărită pe hârtie biblie culoare ivoar.
Conţinând 1.049 de pagini şi o laborioasă „Spiţă genealogică a neamului Palade
din Făghieni, judeţul Bacău“ alcătuită,
în timp, de C. D. Zeletin şi Cecilia
I. Gh. Dimofte, 1906–1987, fiica lui L. V. Palade, ediţia este îngrijită de
Anca-Michaela Israil, Radu Şerban Palade şi C. D. Zeletin.
Crestomaţia (etimol. gr. khrêstos – folostiro) cf. unor dicţionare uzuale cu sensul de
culegere de texte din diferiţi autori, reprezentative pentru valoarea lor
istorică şi documentară, nu a fost recenzată până în prezent. Ceea ce e
regretabil, chiar inadmisibil. De fapt, această crestomaţie este un tezaur.
În mod firesc, sunt privilegiat comentând această lucrare unică; o afirm ca
observator constant al lumii cărţilor. Gândindu-mă la complexitatea crestomaţiei,
pe măsura personalităţii lui George
Emil Palade, mă confrunt totodată cu cea mai dificilă probă din viaţa mea de
articlier. Desigur, experienţa cu sărmana ei variantă rutina, înseamnă o fărâmă
de şansă.
Ce va conţine în
continuare această recenzie? Înainte de toate o prezentare a secţiunilor
crestomaţiei. În prealabil însă, am argumente să susţin că nu există în
literatura mondială un tezaur documentar mai complex dedicat unui laureat
Nobel. George Emil Palade este evocat
deopotrivă la anvergura sa de cercetător genial, inventator al unor tehnici
deschizătoare de căi noi în istoria biologiei celulare, dar şi ca un om care şi-a
păstrat sufletul, bunătatea, toleranţa. Ceea ce m-a impresionat şi în cele două
ocazii de neuitat, când m-am aflat în preajma sa.
Urmează scurte referiri la diferitele secţiuni
ale crestomaţiei: Însemnare asupra ediţiei– în care cei trei autori ai ediţiei se opresc, printre altele, asupra
termenului crestomaţie (cu un comentariu încântător, desigur, scris de C. D. Zeletin); I – Genealogie – George Emil Palade în dialog cu Radu Iftimovici – Părinţi fizici şi părinţi spirituali; II – Părinţi, fraţi, neamuri – cu contribuţii substanţiale de C.
D. Zeletin; III – Ambianţa intelectuală a
familiei – evocată în articole scrise deRadu Şerban Palade şi Anca-Michaela Israil; IV – Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină – începând cu
ceremonia de la Stockholm, din 10
decembrie 1974, ocazie cu care, la banchetul regal, G. Em. Palade a rostit în numele laureaţilor pentru Medicină
emoţionantele
cuvinte: „...Să asculţi sunetul
întunecimii cum se prăbuşeşte!“. După cum se ştie, Premiul Nobel – Medicină din 1974 s-a decernat, for the discoveries concerning the structural and funcţional
organization of the cell, alături de George
Emil Palade (1912–2008) fiind laureaţi Albert
Claude (1899–1983) şi Christian de
Duve (1917–2013). Formularea de la Stockholm
este exactă, însă ternă. De aceea, mi se pare mai potrivită cea de cartografi ai celulei, deoarece datorită
celor trei laureaţi şi a colaboratorilor acestora pentru prima oară, celula,
descoperită de atâta vreme, devenea o structură cunoscută, cu componente
identificate cert, inclusiv în plan funcţional. Ulterior, G. Em. Palade, susţinând că „funcţiile trebuie cunoscute prin
structuri, iar structurile prin funcţii“, a propulsat şi a catalizat decenii în
şir aprofundarea celulei. La acest capitol se adaugă numeroase alte documente –
ecouri din presa vremii şi comentarii ulterioare; IV – Scrisori de familie – o secţiune vie, evocatoare, extinsă pe
100 de pagini; totul se citeşte cu sufletul la gură, fără senzaţia de a pătrunde
în viaţa intimă; VI – Amintiri – de,
printre alţii, Ion Juvara, Constanţa Palade, Maya Simionescu, C. D. Zeletin (5
contribuţii de mare interes; să citez doar: „Cu George Emil Palade, la San
Diego, despre boala lui Tudor Arghezi“, „Rigoarea“ şi „Dopul de plută“), Barbu Cioculescu, Theodor Enăchescu
(„Fenomenul George Emil Palade. Unele observaţii asupra sa şi a raporturilor
sale cu profesorii Facultăţii de Medicină“); VII – Autobiografie şi listă de lucrări ştiinţifice – inclusiv premii,
diplome, medalii; VIII – Interviuri –
evocatoare pentru strălucirea minţii marelui cercetător, indiferent de interlocutor; IX – Varia – documente valoroase,
inclusiv un articol de Vintilă Horia – „George Emil Palade despre structura
celulei“; X – Încetarea din viaţă –
începând cu articolul lui Günter
Blobel (Nobel Medicină – 1999), discipol fidel al întemeietorului biologiei
moleculare a celulei, despre care a afirmat: „Palade a fost pentru biologia
celulară ceea ce a fost Einstein pentru fizică“; XII – Iconografie – fotografii şi autografe. Un capitol mirific;
privesc fotografii, mă fascinează scrisul în română a lui G. Em. Plalade, de la caligrafie la exprimarea în limba natală,
defel influenţată de engleza americană.
Presupun că tezaurul „Crestomaţie de
familie“ se află în marile biblioteci cu regim de depozit legal, de la noi.
Extrem de benefică ar deveni difuzarea, îndeosebi în facultăţile de medicină şi
biologie (dar nu pe cheltuiala editurii).
Am avut şansa – una dintre întâmplările cu
certitudine fericite ale vieţii mele – să mă aflu în Franţa în octombrie 1974. Dintr-odată, am devenit un personaj demn
de luat în seamă, graţie lui George
Emil Palade. Apăruse recent în Franţa,
cartea lui G. Em. Palade şi Ph. Siekevitz –„Biologie cellulaire“ (éd. Masson), care m-a captivat. De atunci s-a
conturat definitiv atracţia mea pentru „fenomenul Nobel“, iar treptat am citit
aproape tot ce găseam scris, mai ales în bibliotecile din Franţa şi Marea Britanie, îndeosebi despre George Emil Palade. Între timp au apărut numeroase surse de
documentare valoroase, culminând acum cu „Crestomaţie de familie“. Nici gând să
exagerez roadele persuasiunii mele, dar am ajuns, deopotrivă cu conturarea clară
a fascinaţiei pentru genialul savant, la înţelegerea unor evenimente din viaţa
sa. De pildă, în 1973, George Emil Palade a părăsit, după 27 de ani, Institutul Rockefeller, în mare măsură
din cauza noului preşedinte, Frederick
Seitz care, specialist în fizica corpului solid, avea o adevărată obsesie în
susţinerea ideii că numai grupurile mici de cercetare sunt eficiente. De fapt, G. Em. Palade declanşase datorită
capacităţii sale o amplă concentrare de cercetători, conturând o şcoală
puternică de dezvoltare a biologiei celulare. Iar în 1974, a sosit oferta
Universităţii Yale, unde a înfiinţat Centrul
de Medicină Moleculară Yale. În continuare, după ce a devenit laureat Nobel (la Yale!), productivitatea sa ştiinţifică nu a diminuat, dimpotrivă s-a
rafinat, devenind mai complexă, aproape până la sfârşitul vieţii sale.
L-am cunoscut pe Günter Blobel, care mi-a arătat locul din mica sală de reuniuni,
aflată în clădirea veche Rockefeller,
şi mi-a evocat inteligenţa, distincţia, comportamentul uman şi umorul
maestrului său.
Într-o lume dominată de tehnologie, în care
valorile umanismului sunt realmente în pericol, George Emil Palade a rămas cu sufletul, inima şi cu 
mintea
neatinse. Modelul uman pe care îl reprezintă e unic şi va străbate eternitatea. Reflectând la
geniul său ştiinţific, ne vine în minte paragraful divinatoriu prin care G. Gălinescu
îşi termina Viaţa lui Mihai Eminescu:
„Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi
strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria
parfumurilor sale“. 
