Piesa Paracliserul, scrisă în 1970 de Marin Sorescu, a entuziasmat zeci de tineri actori români prin conţinutul ei ciudat, misterios, dar mai ales prin finalul ei incendiar, aceștia vrând să o aducă pe scenă, lucru care s-a întâmplat destul de greu și destul de rar.

Ca și celelalte două scrieri din trilogia „Setea muntelui de sare”, „Iona” și „Matca”, piesa aparţine teatrului metaforic din prima parte a creaţiei autorului, atunci când se afla sub influenţa teatrului de avangardă, la modă în epoca aceea.

Considerată de critici o operă de mare valoare literară, la prima vedere, „Paracliserul” nu e un text pur dramatic în sensul obișnuit al cuvântului, deși autorul o subintitulează „tragedie”.

Ea poartă mai curând însemnele unei parabole-eseu despre istorie, despre viaţă și moarte, despre credinţă și necredinţă, despre cunoaștere și creaţie și, mai ales, despre existenţa absurdă a omului în societatea contemporană – teme predilecte ale teatrului absurdului.

Tânăra regizoare Cristina Giurgea, autoarea spectacolului de la Teatrul Odeon, temându-se că prea multă „filozofie” obosește, chiar enervează, a căutat pe cât posibil să rupă într-un fel literaturizarea excesivă a textului prin imagini expresive, care pe de o parte să potenţeze ideile textului, iar pe de altă parte să-l aducă cât mai aproape de spectatori.

Tânărul Silvian Vâlcu (absolvent al UNATC în 2008, student al Adrianei Popovici), cu certe calităţi, aflat poate pentru prima oară în faţa unui text de asemenea anvergură, a căutat cu înverșunare să se apropie de umilul paracliser, aprinzător de lumânări, când timid, când cu mai multă îndrăzneală, în timp ce în jurul său catedrala se înălţa (bineînţeles, metaforic).

A încercat să umple scena, dialogând permanent cu divinitatea și cu sine însuși, pregătindu-se pentru gestul final, momentul în care își dă foc
hainelor.

În final, dincolo de ce se petrece pe scenă, metaforic vorbind, pot spune că timp de o oră, cât ţine spectacolul, atât regizorul, cât și actorul l-au căutat pe Sorescu, care, la rândul său, i-a căutat pe cei doi, găsindu-se cam de puţine ori. Dar asta nu știrbește cu nimic gestul celor doi și al teatrului respectiv de a aduce pe scenă un text cu o grea încărcătură filozofică.

Citește și: Întrecere amicală pusă în slujba artei teatrului