Nu
de puţine ori, „geniul şi nebunia“ au fost corelate din Antichitate, perspectivă
pe care o regăsim şi în zilele noastre sub forma asocierii pozitive (dar
controversate) dintre creativitate şi psihopatologie. Tema a fost propusă
dezbaterii de către prof. dr. Doina
Cozman (de la Departamentul de psihologie medicală al Universităţii de
Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca) în cadrul celei mai recente
întruniri a Atelierului Interuniversitar şi Multidisciplinar de Filosofie şi
Antropologie Medicală. Prezentarea susţinută de prof. Cozman a pornit de la premisa
că creativitatea necesită abilitatea cognitivă şi disponibilitatea afectivă a
individului de a gândi... altfel, de a explora noi posibilităţi, unele neconvenţionale,
ori de a fi deschis la evenimente imprevizibile. Studiile actuale conturează un
portret-robot al creatorului, care cuprinde, printre trăsăturile esenţiale: atenţia defocusată, gândirea divergentă,
independenţa, nonconformismul şi deschiderea spre experienţe inedite,
reunite sub denumirea de „clusterul creativităţii“. Se poate vorbi despre un
determinism multifactorial al acestui cluster, în dezvoltarea lui fiind posibil
angrenaţi factori genetici, factori biologici sau factori de mediu de tipul
experienţelor traumatice din copilărie şi adolescenţă (Eisenstadt, 1978;
Goertzel şi Goertzel, 1962). Se pare că în procesul creaţiei ar fi implicate
majoritar forţe inconştiente astfel încât,
până la realizarea produsului finit (opera propriu-zisă), sunt urmate câteva
etape distincte reprezentate de: pregătire,
incubaţie, iluminare, producţie şi verificare.
Cercetările
historiometrice implicând analiza sistematică a biografiilor unor creatori
eminenţi au relevat la aceştia o rată şi
o intensitate mai crescută a simptomelor psihopatologice comparativ cu populaţia
generală (Ellis, 1926; Raskin, 1936). Cu
cât creatorul este mai eminent, cu atât sunt mai ridicate rata şi intensitatea
simptomelor ce ţin de domeniul patologiei (Ludwig, 1995). Cercetările
psihiatrice vin în completarea celor biografice şi nominalizează depresia,
alcoolismul şi suicidul printre cei mai frecvenţi indicatori de
psihopatologie. Aceleaşi studii identifică rate
şi intensităţi mai ridicate ale simptomatologiei la creatorii emeriţi, în
special la cei angajaţi în
creativitatea artistică (Andreasen şi Canter, 1974; Jamison, 1989). În ceea
ce priveşte cercetările psihologice şi psihometrice, ele indică scoruri mai ridicate la cercetătorii
artistici în comparaţie cu cercetătorii ştiinţifici (Simonton, 2004),
astfel încât, cu cât nivelul de creativitate e mai ridicat, cu atât scorurile
pe scalele clinice tind să fie mai ridicate. Ca urmare, creatorii vor prezenta
frecvent simptome şi comportamente asociate cu tulburări psihice. Interpretarea
teoretică actuală semnalează o serie de elemente cognitive şi dispoziţionale
comune creativităţii şi psihopatologiei. Aceste caracteristici sunt de obicei
de nivel subclinic, efectele lor fiind temperate de atributele pozitive ale
personalităţii creatoare, respectiv nivelul ridicat de tărie a egoului şi
intelectul excepţional.
Una
din întrebările-cheie adresate auditoriului de conf. univ. Dan Raţiu (de la
Departamentul de filosofie din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie a
Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca) a dat o nouă direcţie de abordare
temei prezentate de prof. dr. Doina Cozman: „În
ce condiţii se transformă
creativitatea în psihopatologie?“. Dacă Jung ar fi fost prezent la masa
tratativelor, posibilitatea de a răspunde acestei provocări ar fi adus în
prim-plan convingerea conform căreia „boala
nu e niciodată necesară actului creator“.
De altfel, Jung e cel care a identificat două alternative pe care le are la
dispoziţie capacitatea creatoare: dacă alege Binele sau Răul, acest lucru îl
decide „personalitatea morală“. Dacă ea nu există, faţa luminoasă va cunoaşte şi
reversul – aceea întunecată, autodistructivă. Chiar şi în prezenţa ei însă,
uneori, individul riscă să fie devorat de propria înzestrare, atunci când
dezvoltarea personalităţii creatoare devine „detaşare
conştientă şi inevitabilă a fiinţei individuale“, acea „însingurare“ necesară pentru a-şi alege propria cale.
Poate fi dat un verdict clar privitor la
dilema „creativitate sau boală“? De curând am urmărit pe internet una din
expunerile lui sir Ken Robinson, expert în educaţie, ce aducea în prim-plan o
istorie interesantă a unei celebre coregrafe britanice. Ea îi mărturisea că, în
copilărie, consiliul profesoral a trimis mamei sale o înştiinţare privitoare la
lipsa de concentrare şi problemele de învăţare cu care se confrunta la şcoală.
Asta era prin anii ’30 când ADHD nu era „o boală disponibilă“, despre care
„oamenii să ştie că o pot avea“. Familia a decis să meargă la un specialist.
După interviu, într-una din pauze, urmărind-o dansând pasional pe ritmul
muzicii de la radio, acesta a concluzionat: „Gillian nu este bolnavă, este
dansatoare. Duceţi-o la o şcoală de dans“. În prezent, Gillian Lynne, căci
despre ea este vorba, este coordonatoarea uneia dintre cele mai de succes
producţii muzicale de teatru din lume. „Altcineva, probabil, i-ar fi dat
medicamente şi i-ar fi spus să se calmeze“, a adăugat Ken Robinson, cu o notă
de ironie la finalul prelegerii. Nu e vorba despre minimalizarea importanţei
terapiilor unor potenţiale afecţiuni psihice, aşa cum ar putea interpreta unii
cititori. Ideea e alta. Specialistul cazului respectiv, uşor neconvenţional în
gândire pentru lumea ştiinţifică de azi, a jucat rolul unui instrument al
destinului pentru un om, care, altfel, deşi înzestrat cu potenţial creator şi
talent, ar fi putut avea parte de un final cu totul diferit... Savantul care şi-a
asumat rolul de „creator al sorţii celuilalt“ e doar un exemplu menit a
echilibra, într-un fel, balanţa ideatică a celor două tabere – cea a artiştilor
şi cea a oamenilor de ştiinţă – în „lupta“ pentru supremaţia concepţiilor
referitoare la creativitate.
La început joc, mai apoi fel de a fi,
creativitatea este parte a fiecăruia dintre noi. „Toţi am fost poeţi într-un trecut imemorial“ spunea cândva un
gânditor contemporan drag mie. Esenţa rămâne descoperirea şi valorificarea ei.
