Newsflash
Cultură

Părintele Dumitru Stăniloae – teologul Iubirii

de Elena SOLUNCA - nov. 28 2013
Părintele Dumitru Stăniloae – teologul Iubirii

   În acest an, la 16 noiembrie, s-au împlinit 110 ani de la naşterea părintelui Dumitru Stăniloae, a cărui operă este recunoscută pentru valoarea ei în ţară şi în străinătate, primul teolog ales membru al Academiei Române după 1989. În cinstea sa, Biserica Ortodoxă Română a consfinţit acest an ca fiind, în chip semnificativ, „al Sf. Împăraţi Constantin şi Elena şi al Părintelui Dumitru Stăniloae“. S-a impus cu deosebire şi e recunoscut ca teolog şi om al rugăciunii într-o sublimă semnificaţie a ortodoxiei româneşti. La o simplă panoramare a lucrărilor, observăm că rugăciunea este temeiul şi cheia de boltă, toate scrierile sale orânduindu-se armonios, făcându-se rugă pentru toţi oamenii şi pentru fiecare. Teologul Olivier Clement scria: „Teologia Părintelui Stăniloae, în întregimea ei, chiar dacă unele articole au un caracter istoric, poate fi numită o teologie a rugăciunii“. Îl cita adesea pe Sf. Grigorie Sinaitul, pentru care „Rugăciunea este Dumnezeu Cuvântul care lucrează în noi“. În „Mica dogmatică vorbită“, Părintele mărturisea: „L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărţi, în idei, în simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi L-am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, în mod real în rugăciune… Şi astfel am înţeles că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea este comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt şi că fără această comuniune, lumea nu este decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea numai lumea ca să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.“ (s. n.) Cât de mult ne-am putea îmbogăţi în Dumnezeu ca oameni şi ca români dacă ne-am apleca mai adesea asupra scrierilor acestui mare duhovnic al neamului, dăruit de Dumnezeu într-una din cele mai vitrege perioade ale istoriei noastre. Ateismul agresiv s-a arătat neputincios în faţa credinţei strămoşeşti care în Părintele Dumitru şi-a aflat expresia cea mai potrivită de mărturisire care, dacă voim, ne cuprinde pe toţi ca într-o îmbrăţişare părintească. Poate aşa este să fie ca restriştea, prigoana să nască nu doar bigoţi, ci şi adevăraţi mărturisitori ai credinţei în Hristos care să ne dea putere să privim dincolo de vremelnicie spre veşnicie; să vedem, dincolo de minciuna mai marilor zilei, Adevărul care ne face liberi pentru că este, deopotrivă, Cale şi Viaţă.

 

O viaţă închinată lui Dumnezeu şi oamenilor

 

   Cel mai mare teolog român a văzut lumina zilei în 1903, în satul Vlădeni, comitatul Braşov, fiind cel mai mic între cei cinci copii ai lui Irimie şi Rebeca Stăniloae. A făcut studiile liceale la vestitul liceu „Andrei Şaguna“ din Braşov, după care s-a înscris la Facultatea de Litere din Bucureşti, pe care a frecventat-o doar un an, după care, între anii 1923 şi 1927 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. Aşa i-a fost dat pentru că, povestea Părintele, odată mama s-a i-a spus că a visat că trebuie să ducă la biserică un veştmânt preoţesc pentru Dumitru. Şi-a consacrat teza de doctorat susţinută la Cernăuţi, deloc întâmplător, dacă ţinem seama mai ales de istoria Transilvaniei, vieţii şi activităţii patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturilor pe care le-a avut cu Ţ   ările Române.  Văzându-i dăruirea şi vrednicia, mitropolitul Nicolae Bălan l-a trimis la facultăţile din Atena, München şi Berlin, unde se specializează în dogmatică şi istoria bisericii. A învăţat limbile greacă (veche şi modernă), germană, franceză şi rusă, ca să cunoască la sursă teologia acestui popor ortodox.  Formarea sa a stat sub semnul întâlnirii a două tipuri de civilizaţie şi cultură – cea orientală şi cea occidentală – facilitându-i formarea, exersarea şi manifestarea unui spirit de discernământ cu totul de excepţie, al dreptei cumpăniri între cele multe ale lumii şi a unei stări de veghe la mersul ei. Reîntors în ţară, a fost, pe rând, profesor suplinitor, provizoriu şi titular de dogmatică la Academia Teologică „Andreiană“ din Sibiu, după care a predat apologetica, pastorala şi limba greacă pentru ca, în anul 1936, să fie numit rector al Academiei Teologice sibiene. În 1931 este hirotonit diacon, un an mai târziu preot şi, în 1940 preot stavrofor. În anul 1930 s-a căsătorit cu Maria Mihu şi, după moartea primilor copii, s-a născut Lidia, botezată de cunoscutul istoric Ioan Lupaş, care îşi urmează tatăl ca profunzime şi frumuseţe de gândire şi exprimare. Între 1934 şi 1945 desfăşoară o bogată activitate publicistică, fiind redactor la „Telegraful român“.
În anul 1947, este transferat la Bucureşti, la catedra de ascetică şi mistică a Facultăţii de Teologie şi, după transformarea ei în Institut Teologic, este profesor titular de teologie dogmatică şi simbolică. Vremurile erau tulburi şi, cum se porniseră represaliile, Părintele a fost arestat, împreună cu alţi membri ai grupării „Rugul aprins“, fără să fi participat la activitatea ei, la 5 septembrie 1958. Au urmat cinci ani detenţie prin închisori şi lagăre cărora le-a supravieţuit făcând neîntrerupt rugăciunea lui Iisus, iar mai târziu spunea cu tâlc  că a fost „o experienţă ca atâtea altele, puţin mai dificilă pentru familia mea“. Prin anii ’60, a venit în ţară o delegaţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi a cerut să-l vadă pe Părintele Dumitru Stăniloae. Neavând încotro, l-au eliberat, iar la întrebarea unui membru al Consiliului „Cum a fost?“, Părintele a răspuns cu seninătate: „Aşa cum este acolo“. Eliberat în anul 1964 de la închisoarea din Aiud, îşi reia catedra de la Institutul Teologic din Bucureşti. Începe o nouă perioadă din viaţa sa, în care activitatea de profesor, cărţile sale îl consacră în ţară şi peste hotare. Este invitat să susţină conferinţe la Freiburg, Heidelberg, la Oxford şi, în 1971 face parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care a mers la Vatican. Consacrarea deplină, ca şi în cazul altor personalităţi, a fost mai întâi peste hotare, unde a fost numit doctor honoris causa al Institutului „Saint Serge“ din Paris şi, la Londra, i s-a acordat distincţia onorifică „Crucea  Sf. Augustin din Canterbury“ pentru merite teologice şi creştineşti. Academia Română l-a ales membru corespondent în 1990 şi titular în 1992. A plecat la Domnul în anul 1993. În puţine cuvinte, aşa a trecut prin viaţă Părintele Dumitru şi am ţinut să o redau pentru a înţelege mai bine împreună cu opera sa ca o rugăciune începută aici pe pământ şi continuată în cer.

 

Unitatea dintre raţiune şi taină

 

    Părintele Stăniloae a lăsat moştenire pilda unei vieţi şi o operă care o consacră ca fiind trăită într-un autentic spirit creştin ortodox, al tradiţiei pe care am moştenit-o, în care ne-am format şi afirmat ca popor. Oliver Clement distinge în opera sa trei mari teme: „dragostea ca limbaj în vorbirea despre Dumnezeu şi despre om, semnificaţia spirituală a lumii şi Biserica, laborator în care se lucrează învierea“. Aceste teme, fără să se confunde, se completează una pe alta şi formează un tot unitar pilduitor pentru unitatea vieţii şi unicitatea fiecărui om. Unitatea tematică a operei Părintelui este dată de biruinţa asupra morţii, care „a apărut într-o lume  care are deasupra ei un Dumnezeu personal şi anume un Dumnezeu care îşi arată atenţia nu numai pentru faptul că l-a creat, ci şi prin faptul că i-a dat atâta valoare încât atunci când, folosind rău libertatea care i s-a dat cade sub puterea morţii, trimite după o vreme pe Fiul Său să se facă om şi să-l scape de ea“. Moartea în sine capătă un sens, acela spre înviere, e o trecere şi nu sfârşitul absurd al vieţii. Dacă, aşa cum se afirmă, sfârşitul păcatului este moartea, Dumnezeu, care este Iubire, pune capăt morţii şi dăruieşte omului veşnicia vieţii. În „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“, suntem încredinţaţi: „Caracterul omului de chip al Cuvântului, ca Persoană Care cugetă şi iubeşte se arată şi în raţiunea omului de a nu se putea opri niciodată din setea de cunoaştere“. Raţiunea este într-o perpetuă dinamică şi, evoluând, realizează că singură nu este suficientă pentru a ajunge la adevăr şi îşi „asociază iubirea acestui adevăr, pe măsură ce-şi dă seama că are un caracter personal, mai bine spus că este iubire interpersonală... făcută ca o relaţie de iubire cu Dumnezeu treimic, sau al iubirii, şi cu persoanele umane, care sunt şi ele reciproc comunicabile“. Înţelegem astfel cum anume secularizarea a dus, între altele, la criza de încredere şi de comunicare, paradoxal într-un timp în care mijloacele de comunicare sunt tot mai performante. Uitând de Dumnezeu, transformând tehnologia într-un idol, omul se înstrăinează de sine şi pe sine de creaţia toată şi a început să se „robotizeze“. Omul pare a-i fi  înscris destinul pe un traseu entropic şi criza tinde să se perpetueze, dar, ne asigură cu blândeţe acest Duhovnic că în om chipul lui Dumnezeu nu poate fi şters şi că este „restabilit şi desăvârşit de Hristos“. Pentru a ne ajuta să înţelegem acest adevăr a scris  numeroase lucrări dintre care amintim doar „Iisus Hristos sau restaurarea omului“, cele trei volume de dogmatică apreciate ca o culme a gândirii dogmatice româneşti, „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă“, „Sfânta Treime sau la început a fost iubirea”, „Spiritualitatea ortodoxă“, „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român“, „Iisus Hristos, Lumina lumii“, „Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie“, „Naţiune şi creştinism“, „De ce suntem ortodocşi“. Spre o armonioasă completare, a tradus din opera Sfinţilor Părinţi. Şi toată această zidire duhovnicească este desăvârşită cu cele 12 volume din Filocalie, din care deprindem cum să-L întâlnim pe Dumnezeu în rugăciune, această „plugărie a sufletului“ pe care o dorea „o carte de îndrumare, o îndrumare pentru viaţă”, o călăuză care ne duce cu fiecare zi mai aproape de Dumnezeu-Iubire. De aceea, Părintele o considera de nelipsit din fiecare casă şi când cineva are o nelămurire să caute a se dumiri în aceste învăţături pentru a-I sluji lui Hristos, care ne îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“.
   Omul are vocaţia desăvârşirii ca un ecou al chipului lui Dumnezeu, Cel care „toate cu înţelepciune le-a făcut“. Pentru asta, i-au fost dăruite, cum spun Sfinţii Părinţi, toate cele necesare şi, mai presus de toate, i s-a dăruit libertatea pentru că Dumnezeu ne doreşte fii ai Lui şi nu automate funcţionând după un anumit program. Mai mult, cum scrie şi o spunea cu glas blând Părintele Stăniloae, El este Cel care ne iubeşte dintru început şi este mereu gata să ne primească în iubirea Sa dacă, rătăciţi fiind, îi cerem ajutorul. Într-o rugăciune, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Că atât de mare este puterea milostivirii şi iubirii Tale de oameni, încât şi din noroi mărgăritar face şi din fiu al gheenei fiu al împărăţiei săvârşeşte“. Tradiţia ortodoxă cultivă, scrie Părintele Stăniloae, „bucuria trăirii lui Dumnezeu, este doxologică şi nu teoretică. Ea nu se dedă la speculaţii despre Dumnezeu, ci exprimă bucuria trăirii în Dumnezeu şi a participării la existenţă cu întreaga creaţie. Bucuria noastră în creaţie nu e simplu emotivă sau sentimentală, ci hristo-centrică, izvorând din credinţa noastră în Dumnezeu cel întrupat şi înviat“. Mai departe, se explică: „Noi unim în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, proprie popoarelor din Răsăritul Europei“. E un mod de a fi în lume între altele şi toate pot regăsi locul binecuvântat în Lumina cea neînserată a lui Dumnezeu-Iubire.
    Aducând cinstire Părintelui Stăniloae, avem în minte un verset dintr-un psalm care înstăpâneşte rostul laudei. Spune Psalmistul „Lăuda-Te-voi întru îndreptarea inimii, ca să învăţ judecăţile dreptăţii Tale“, cuvinte sub care am putea aşeza întreaga viaţă şi operă a Părintelui Stăniloae. La 16 noiembrie este ziua de cinstire a Sf. apostol şi evanghelist Matei, însemnând „dăruitul de Dumnezeu“. Întocmai a fost Părintele Dumitru sfătuindu-ne să privim şi să urmăm Lumina cea adevărată, adică eliberatoare de răul, de fascinaţia sa înşelătoare, făcându-ne fii ai Luminii.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe