Într-o lume dominată de Regele-soare şi de regii teatrului clasic (Corneille, Racine, Moliere, cu un La Fontaine discret moralist şi un Boileau teoretician al artei poetice), numele unei femei avea să devină sinonim cu istoria Franţei: Madame de Sévigné (1626–1696). Scrisorile sale, apărute postum, în 1725, sunt adresate cu precădere fiicei sale (Mme de Grignan), dnei de La Fayette şi altor învârtitori pe la Curte ori salonarzi. Epistolele sunt tablouri ale vieţii pariziene în care preţiozitatea este supusă unei ironii devastatoare, stilul literar al autoarei fiind de o eleganţă cu totul aparte în prea sobrul secol clasicist cu eternele înfruntări dintre raţiune şi (i)raţiunea inimii.

   Căsătorită la 17 ani cu marchizul de Sévigné, frumoasa Marie de Rabutin-Chantal, rămâne văduvă de la 26 de ani – soţul ei moare într-un duel pentru o insignifiantă pricină care ţinea de onoare. Marchiza a renunţat la viaţa retrasă din Bretagne şi s-a adaptat vieţii mondene a Parisului în care Ludovic al XIV-lea strălucea, iar artele erau cultivate regeşte. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.