Sub
genericul „George Enescu, eternul contemporan“, Muzeul George Enescu a găzduit,
în data de 5 mai 2014, o seară camerală specială, dedicată amintirii şi comemorării
maestrului. Programul a cuprins lucrări scrise la vârste fragede de compozitor.
Seara a fost prefaţată de Cristina Andrei, directorul muzeului, completată de
violoncelistul Marin Cazacu, care a abordat, cu o eleganţă şi o căldură aparteNocturna şi Saltarello, în
compania pianistei Verona Maier. Aceste creaţii marcaseră debutul de compozitor
al lui Enescu la Conservatorul din Paris. Avea doar 15 ani. Partitura a fost
redescoperită de Marin Cazacu în SUA şi introdusă astfel în circuitul de
recital. Sonata Torso, o versiune a primei părţi din Sonata
nr. 1 pentru pian şi violoncel, a fost interpretată superb de fiul său,
violoncelistul Ştefan Cazacu, care a frazat matur, evidenţiind încărcătura
liric-nostalgică a cantilenei enesciene.
În
interpretarea sensibilă a lui Gabriel Croitoru au răsunat Balada şi Impromptu concertant, pentru prima dată
pe vioara Guarnieri care i-a aparţinut lui George Enescu, instrumentul
conferind un plus de vibraţie prin sunetul său aparte. Violonistul a fost
acompaniat tot de Verona Maier, care a revenit pe podium alături de Marin şi Ştefan
Cazacu pentru Andante religioso, violoncelistul
reliefând latura evocatoare, meditativă a tânărului Enescu. Verona Maier s-a
dovedit şi de această dată o rafinată pianistă, cu un tuşeu rotund şi o
capacitate deosebită de a colabora cu partenerii de scenă.
Întâmplarea
a făcut ca, doar patru zile mai târziu, Muzeul Cotroceni să găzduiască un
eveniment organizat de Radio România Muzical. Laura Buruiană şi Ferenc Vizi,
doi tineri a căror activitate muzicală se desfăşoară în Franţa, au susţinut un
recital, care a cuprins Elegia de
Faure, Sonata de Debussy şi, printr-o
frumoasă coincidenţă, aceleaşi Nocturna şi Saltarello de Enescu, aşa încât mi s-a oferit
prilejul unei audiţii comparate în versiuni realizate de Marin Cazacu, apoi de
fosta sa studentă, Laura Buruiană. Dacă în evoluţiile sale din anii trecuţi,
violoncelista se remarca prin exuberanţă, tehnică şi temperament vulcanice,
de această dată am remarcat o atracţie către opusurile cu tentă lirică,
introspectivă, linia atent construită în cantilene discrete rămânând cumva în
umbra pianistului. Acesta a abordat partitura de Mendelssohn-Bartholdy mai
aproape de maniera concertistică, pregnanţa şi anvergura sa fiind unanim
apreciate de public. Sincer, nu am înţeles de ce programul nu a inclus şi piese
celebre, de virtuozitate, care să capteze ascultătorii, reacţia firavă a celor
prezenţi confirmând tocmai faptul că aşeptau şi altceva. Surprinzător, s-a
aplaudat după fiecare parte a sonatelor, deşi se anunţase structura lor.
