Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Patografia tandreței tanatice

Viața Medicală
Dr. Al. TRIFAN luni, 14 martie 2016
     „Înțelesul pe care Sigmund Freud îl dă termenului tandrețe, opus celui de senzualitate, se referă la o atitudine față de cei din jur care perpetuează sau reproduce întâiul mod de relație iubitoare a copilului, în care plăcerea sexuală nu este obținută independent, ci întotdeauna pe baza satisfacerii pulsiunilor de autoconservare“ (Jean Laplanche și J. B. Pontalis). Freud a ajuns să facă distincția dintre „curentul senzual“ și cel „tandru“.
     Iubita și apoi prietena lui Rainer Maria Rilke, poet și scriitor austriac (1875–1926), privea amorul sexual ca pe o pasiune fizică ce se epuizează odată ce dorința era satisfăcută. Doar amorul intelectual bazat pe o absolută spiritualitate ar fi capabil să reziste timpului.
     Autor și poet semnificativ de limbă germană, René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke a avut o copilărie stranie, marcată de mama sa, femeie dominatoare și posesivă, care l-a crescut până la șase ani ca pe o fetiță, substitut al surorii sale mai mari decedate. Afecțiunea tiranică îl face să simtă lipsa de autenticitate a acesteia și devine neajutorat în fața durității din școala și cariera militară spre care a fost orientat de familia sa. La München, unde studia literatura, istoria și filozofia, o cunoaște  pe Lou Andreas-Salomé, o psihanalistă rusoaică, care îl convinge să își schimbe prenumele Réné mai puțin masculin în Rainer. Relația tumultoasă, nepotrivită ca vârstă, durează trei ani, până în 1900. După separare, Lou Andreas-Salomé i-a rămas, așa cum afirmă Sigmund Freud în anul 1937 în necrologul ei, atât muză, cât și mamă iubitoare.
     Atras de cunoștințele și experiența lui Freud, în perioada 1912–1913, poetul se apropie mai mult de psihanaliză. Pentru opera lui Rilke, hotărâtoare a fost copilăria lângă o mamă posesivă și egoistă, incapabilă de sentimente materne altruiste, exhibând o dragoste de fațadă, dar și traumatismul psihic al contactului cu cazarma ori relația cu o femeie pe post de substitut de mamă. Surprins de izbucnirea Primului Război Mondial la Viena, el este înrolat în serviciul militar, dar scapă de front datorită relațiilor. După sfârșitul războiului pleacă în Elveția unde termină ciclul de poeme „Elegiile duineze“, început încă din 1912, și „Sonete către Orfeu“. Poetul sfârșește într-un sanatoriu, răpus probabil de o leucemie, dispunând ca pe piatra tombală să se graveze epitaful: „Trandafir, oh, contradicție pură de a nu fi, sub atâtea pleoape somnul nimănui!“.
     Expresia poetică psihografică a relației dintre Eros și Thanatos este desăvârșit oglindită în „Elegiile duineze“ care, împreună cu „Sonetele către Orfeu“, sunt printre ultimele dar și cele mai izbutite creații lirice ale poetului. Într-o scrisoare către Witold von Hulewicz cu privire la „Elegiile duineze“, Rilke notează: „În Elegii afirmarea vieții și aceea a morții se relevează ca formând una. A admite una fără alta (…) este o limitare care, în cele din urmă, exclude orice infinit. Moartea este în fața vieții care nu se află întoarsă către noi, și pe care noi nu ne-o lămurim. Existența noastră se cuprinde în unele domenii limitate și se hrănește neistovit în amândouă“. Evoluția acestei idei citată de Edgar Papu în prefața volumului bilingv de elegii și sonete publicat cu ocazia comemorării a 75 de ani de la moartea poetului apare într-o primă variantă expusă în „Cartea Orelor“ (1905) unde găsim următoarele versuri: „Căci coajă doar și frunză suntem noi/ Și fiecare moartea-și ține-n el,/ Acesta-i fructul cel de toți țintit“. Substanța elegiei este pierderea, așa cum se reflectă în Elegia a șaptea rilkiană: „Și mereu mai împuținat/ Piere exteriorul. Unde odată a fost un trainic locaș/ Se îmbulzește anapoda o întruchipare de gând, ținând întru totul/ De lumea gândirii, ca și cum ar sta încă, întreagă…“.
     Registrul elegiac este victimizarea vieții, silită să disipeze în timp realitatea materială, transformând-o în gând și fapt amnestic. Personalitatea psihologică a lui Rilke este aceea a unui disforic, cu o vulnerabilitate senzitivă de tip ochi de melc: se retrag în sine decepționați în situații de contrarietate, duritate sau constrângere. În cursul evoluției longitudinale a vieții pot apărea stări regresive ca aceea trăită de Rilke în perioada sa de tăcere creativă (1912–1921).
     Eul personalității disforice, așa cum se întrevede în opera lui Rilke, reflectă o oarecare pasivitate și neajutorare, dar și o slabă capacitate de a motiva scopuri.
     Viața nu merită prea mult trăită pentru că este o continuă pierdere sub spectrul tanatic absurd,  nostalgia și regretul fiind expresiile acestei pierderi. Pierderea pe care poetul o resimte în mod dureros este aceea a bătăliei pentru obținerea individuației, prin acest termen înțelegându-se, conform lui Carl Gustav Jung, operația prin care o persoană, în decursul adolescenței, reușește să coasă împreună tendințele compensatorii opuse care formează conținutul Sinelui.
     Cartea „Însemnările lui Malte Laurids Brigge“, romanul intim al scriitorului, se termină cu un alt eveniment deloc rar în viața disforicilor, și anume plecarea, fuga, defecțiunea. Spațiul literar este conceput ca un drum tanatic sfârșit cu prăbușirea și moartea lui Malte. Însemnările lui Malte redau stări sufletești ale autorului provocate de evenimente limită precum anxietatea, solitudinea, melancolia, tristețea, iubirea, perplexitatea în fața morții. Lumea pare lipsită de tandrețe, de blândețe, umbrită de spaime, boală și de singurătate. Din primele rânduri, spitalul își face loc în prim-plan: „Așa deci, aici vin oamenii să trăiască, aș socoti mai degrabă că mor aici. Am fost plecat în oraș. Am văzut: spitale. Am văzut un om care se clătina și s-a prăbușit. Oamenii s-au adunat în jurul lui, asta m-a scutit să văd restul. Am văzut o femeie însărcinată. Se târa cu greu de-a lungul unui perete înalt și cald pe care-l pipăia din când în când, parcă pentru a se încredința că mai era acolo (…) Și altceva? Am văzut un copil într-un cărucior ce stă pe loc: era gras, verzui și pe fruntea lui se vedea o eczemă. Părea pe cale de vindecare și nu-l durea. Copilul dormea cu gura deschisă și exhala iodoform, cartofi prăjiți, spaimă. Asta era. Principalul era că se trăia. Asta era principalul“.
     Malte învață să vadă, nefiind niciodată conștient că fiecare are mai multe fețe și că unii poartă aceeași față de ani de zile, pe când alții schimbă fețele una după alta. Rămânem în paginile următoare în atmosfera spitalelor și a morții. Spitalul este Hôtel Dieu din Paris: „Aici mori cum se nimerește, mori de moartea care aparține bolii de care suferi (căci de când se cunosc toate bolile, se știe că diferitele sfârșituri depind de boli și nu de oameni; și bolnavii n-au nicio treabă, ca să zic așa). În sanatorii unde se moare cu atâta recunoștință față de medici și surori, decedezi de o moarte stabilită de instituție; acest fapt e bine privit“.
     Într-o proză asemănătoare cu cea a lui Proust, Rilke l-a conceput pe Malte ca pe un sistem de vase comunicante între înăuntru și în afară. Viața lui este examinată în întuneric și lumină, în spațiu gol sau plin, în tăcere sau în larmă, în izolare sau în aglomerație, la flacăra de lumânare sau în lumina reflectorului, în stare de veghe sau în somnul populat de vise și coșmaruri.
     În final, decantând analiza de criterii personologice și psihanalitice prea focalizate trebuie să recunoaștem dimensiunile inegalabile ale lui Rainer Maria Rilke, căruia îi datorăm versuri din care izvorăsc torente de culori.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.