Născut în 1930, în București, într-o familie modestă, Teodor Mazilu a debutat ca dramaturg în ultimele zile ale anului 1962 cu piesa Proștii sub clar de lună. O satiră acidă la adresa ipocriziei lumii contemporane, piesa a fost salutată de public cu aplauze, dar după câteva spectacole a fost interzisă de cenzura comunistă. Mazilu continuat să scrie teatru, iar personajele dramaturgiei sale (Gogu, Clementina, Ortansa Vasilica, Sile etc.) au învins timpul și au devenit personaje-model pentru epoca de tristă amintire.

Personajele trăiesc pozitiv negativul

        Teodor Mazilu a adus pe scenă o lume necunoscută până la el – tipologia șmecherului, a delapidatorului de profesie – și a propus două tipuri de femei: plângăreaţa și dominatoarea. Despre el, Marian Popa a scris în Istoria Literaturii Române: „În concepţia lui Teodor Mazilu, contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă prezintă particularitatea că esenţa devine aparenţă și invers, într-o dialectică socială a degradării sau deformării valorilor, personajele sale trăind pozitiv negativul și invers”.

        În viaţa de toate zilele, Teodor Mazilu a fost un personaj comico-tragic, autor al multor sofisme, dintre care prezentăm doar câteva exemple: „Am văzut și oameni proști și nu mi-a fost frică!”, „E o copilărie să credem că artistul poate inventa ceva. Singurul lucru pe care-l poate face e să asculte viaţa” și „Nu-ţi trebuie o prea mare înţelegere a vieţii ca să înţelegi că între prostituţie și sexualitate nu există nicio legătură”.

Un scriitor paradoxal

        A scris eseuri (Ipocrizia disperării), romane (O singură noapte eternă), cronică sportivă (Fotbalul n-a fost creat de diavol), chiar și poezii (Cântece de alchimist). Amicii îl mai numeau și „Mazilu de seară”. Învinuit că era un scriitor paradoxal, acuzaţie de care s-a recuzat, privit cu mefienţă de presa proletcultistă, acuzat de misoginism și de mizantropie, lăudat intensiv de o altă parte a presei, Teodor Mazilu a plecat din viaţă fără ca opera lui să fi fost studiată temeinic pentru ca adevăratele calităţi să i se pună în valoare.

        L-am cunoscut, am și jucat în piesele sale. Cu toate riscurile care au decurs dintr-un astfel de demers, nu m-am putut abţine să nu scriu o piesă despre personalitatea sa, intitulată „Dosarul Curvelor” (un episod amoros din viaţa lui) și să compun chiar o parafrază a binecunoscutului poem mazilian „Adu-mi ceva frumos!”: „Teodor, de acolo unde ești, trimite-ne un gând haios/ De acolo unde te-ai dus trimite-ne un surâs frumos/ De acolo de unde ai plecat/ Brusc și neașteptat/ Trimite un banc pe un nor/ Trimite o glumă în zbor/ Trimite pe un covor/ Zburător/ Un poem caustic și sonor/ și o poezie plină de humor/ Să ne producă un râs hohotitor (...)”.