S-a încetățenit un obicei ca mai toate teatrele să deschidă stagiunea cu un spectacol dosit din stagiunea trecută. Piesa de teatru este terminată, chiar este jucată de câteva ori în stagiunea precedentă și apoi, după vacanță, este prezentată publicului și presei ca trufanda, la începutul stagiunii următoare. E o șmecherie, o operație de cosmetizare care se practică de mulți ani – asul din mânecă al celor mai mulți dintre directorii de teatre.
    Mai mult de-atât, stagiunea nu se deschide cu piesa unui autor român, așa cum prevede legea teatrelor stipendiate de la bugetul statului. Aceasta pentru că nu o au, pentru că nu s-au învrednicit să o caute. Pentru că s-a încetățenit regula că orice piesuță de pe întinsul mapamondului ar fi mai bună, mai interesantă decât una a unui autor român de la care, în ultimă instanță, nu se poate obține niciun profit personal, pentru că autorii români sunt săraci.
    De ani întregi, piesele autorilor români Dinu Grigorescu, Radu Iftimovici, Marilena Dumitrescu, Denis și Puși Dinulescu, Dan Psatta stau în sertarele secretarilor literari, de li s-au îngălbenit filele. Toate acestea până când vor renunța la a mai scrie sau își vor schimba actualul domiciliu spre alte sfere. Textul lui Dinu Grigorescu, „Foșnetul banilor”– un titlu atât de sugestiv pentru vremurile actuale –, așteaptă și el de mulți ani să fie reprezentat la Teatrul Național și se izbește, săracul de el, de suficiența liotei de secretari literari ai teatrului. În aceeași situație se află și textul „Domnul deputat general”, de C. Turturică, dar și câteva ale subsemnatului: „Dosarul Curvelor” – un episod amoros din viața reputatului scriitor Teodor Mazilu – și „Mircea Șeptilici sau ultimele două ore din viața unui artist”.
    Actualul director al Teatrului de Comedie mă poartă cu vorba, în timp ce, de peste o jumătate de an, aștept un răspuns și de la directorul Teatrului Național din Iași, Cristian Hagi Culea, în privința textului „Alo, alo, Salvarea”. Dar în zadar, directorul este ferecat într-o muțenie absolută. Nu răspunde nici la telefon, nici la scrisori sau e-mailuri, iar când e întâlnit personal se face că nu știe despre ce e vorba.
    La George Ivașcu (azi ministrul culturii, până mai ieri directorul Teatrului Metropolis, înființat pentru a juca piesele autorilor români), pentru a-i prezenta o piesă, un dramaturg autohton trebuia să se înscrie în audiență cu câteva luni înainte. Fostul director al teatrului Odeon (Dorina Lazăr) declara cu surâsul pe buze că nu poate citi piese româneși deoarece… o dor ochii.     Mă ofer drept exemplu, cunoscând foarte bine situația altor dramaturgi în cadrul Cenaclului de dramaturgie, înființat în urmă cu cinci ani, unde s-au citit foarte multe texte valoroase despre care teatrele nu vor să știe: „Ultima cafea a lui Iuliu Maniu”, de Dinu Grigorescu, sau „Viețile prea pravoslavnicilor Petrică și Mitică”, de Radu Iftimovici.
    „Două pe față, două pe dos” a autoarei americance Theresa Rebeck este, până la urmă, un spectacol modest. Foarte asemănătoare cu „Cinci femei de tranziție”, de Rodica Popescu Bitănescu, piesa este însă mult mai bine construită și structurată pe mai multe conflicte acute, ceea ce piesei autoarei românce îi lipsește cu desăvârșire. Subiectul este destul de simplu: mai multe prietene se întâlnesc săptămânal ca să croșeteze și, cu această ocazie, își povestesc bucuriile, dar mai ales necazurile, dezamăgirile și iubirile fără ascunzișuri. Coordonat cu inteligență în cadrul programului „Uși deschise pentru toți”, inițiat de Ion Caramitru, spectacolul este de interes pentru publicul feminin. În ultimă instanță, piesa este salvată și potențată de o echipă de actori foarte potrivită pentru rolurile respective. Irina Cojar, Costina Cheyrouze, Lamia Beligan, Brânduşa Mircea, Raluca Petra, Tomi Cristin și Marius Bodochi fac adevărate bijuterii din rolurile unor femei, cu micile lor probleme cotidiene și de familie.
    Actorii au oferit o seară plăcută, în care nimeni n-a distonat și în care adevărurile unor vieți au fost scoase la iveală cu franchețe, cu sensibilitate și, de multe ori, cu ironie scrâșnitoare, sarcastică. Cu toții merită felicitați, chiar și bărbații, în această lume în care rolurile principale sunt deținute de femei.
    „Două pe față, două pe dos” este o piesă care poate fi jucată cu sala plină până în ziua în care la televizor se transmite un meci de fotbal internațional sau când pe Stadionul Național joacă fosta echipă Steaua cu Dinamo. Nicio femeie cât de cât sensibilă n-o să plece din sală înainte de final.