Unele teatre au tras cortina, altele prezintă spectacole în continuare. Teatrul Național a deschis pe terasă o sală de teatru de vară care ar fi trebuit să găzduiască „Cafeneaua critică” (seria a doua, ediția 226). Însă acest spectacol, moderat de Ioan Bogdan Lefter, s-a desfășurat în cele din urmă în sala Media.
    Subiectul acestui demers a fost nimeni altul decât actualul director al Teatrului Național din București (TNB), Ion Caramitru, care și-a propus să vorbească, într-un dialog amical cu Ion Bogdan Lefter, despre viața și cariera sa, dar și despre noua imagine a TNB, cum spune destul de explicit și afișul spectacolului. Abia revenit din turneul din China cu spectacolul „Furtuna” de W. Shakespeare, actorul, într-o ținută lejeră, a depănat câteva episoade tumultuoase din viața sa. De asemenea, interviul acordat lui Mircea Morariu, intitulat „Cu Ion Caramitru, de la Hamlet la Hamlet și mai departe”, care aparține editurii Fundația Camil Petrescu, surprinde aspecte din viața acestuia.
    Primul calup din actuala prezentare a fost despre originea sa, despre bunici, părinți, surori, despre unele rude mai îndepărtate care s-au născut și au trăit în partea macedoneană a Greciei, care ulterior au migrat în cadrilaterul românesc, apoi în Dobrogea și de acolo la București, unde s-a născut viitorul actor la 11 martie 1942. A urmat un alt segment din viața sa: copilăria, școala, unde a avut destule probleme din cauza dosarului personal, pentru că părinții săi făcuseră închisoare și erau considerați burghezi. A urmat apoi facultatea de teatru, unde a avut-o profesor pe actrița Beate Fredanov – o comunistă convinsă, dar minunat pedagog –, pe care, ulterior, după retragerea acesteia, a înlocuit-o la catedră. Problemele dosarului au continuat, dar, între timp, schimbându-se într-un anume fel politica partidului comunist în problema cadrelor, le-a depășit, datorită multor oameni onești. În final a fost repartizat la Teatrul de stat din Brașov.
    Regizorul Sică Alexandrescu l-a ales să joace rolul lui Mihai Eminescu în spectacolul cu același nume de Mircea Ștefănescu, obținându-se pentru el o derogare de șase luni care s-a prelungit mult timp. Ce destin, ce noroc! Sică Alexandrescu, prim regizor la Teatrul Național, nu-l alesese la întâmplare. Îl văzuse și-l apreciase într-un spectacol al Institutului de Teatru interpretând rolul lui Hamlet la studioul Cassandra, spectacol studiu, pe care îl pregătiseră studenții anului patru sub conducerea profesorilor lor – ce destin, ce șansă!
    Depănarea amintirilor a continuat cu perioada când s-a transferat la Teatrul Bulandra, unde primele lui roluri au fost foarte mici – un vânzător de ziare („Un tramvai numit dorință”,  1965) și un băiat („Nu sunt turnul Eiffel”, 1966). Apoi a ajuns, după nenumărate realizări ale unor roluri principale, în zeci de spectacole și nenumărate filme, la „Hamlet”, din 1985, realizat la Teatrul Bulandra de Alexandru Tocilescu. Atunci repetițiile s-au prelungit pe o perioadă de peste nouă luni, urmate de alte probleme cauzate de vizionările respective din acea vreme, care până la urmă, cu multe împotriviri ale unor politruci, cu minime schimbări, au fost primite de publicul larg cu un imens interes. Cu privire la durata repetițiilor, actorul a povestit o glumă de atunci cu folclorul teatral. Marea actriță Dina Cocea, șefa Asociației Oamenilor de Teatru, l-a întrebat pe Tocilescu când se va termina spectacolul cu Hamlet.
„Dumneavoastră nu mai apucați!” – ar fi răspuns, sec, Tocilescu. Bineînțeles, răspunsul lui Tocilescu a produs râsete și animație în sală.
    Despre perioada următoare, cea a revoluției din decembrie ʼ89, la care a participat activ, din plin, când a apărut alături de Mircea Dinescu la Televiziunea Română, anunțând că Ceaușescu a fugit, din modestie, nu a insistat. A recunoscut doar că nu și-a luat certificat de revoluționar, cum au făcut mulți alții, și a declarat de mai multe ori că revoluția la care a participat el este alta decât cea la care a participat Sergiu Nicolaescu. A trecut în revistă destul de rapid înființarea Uniunii teatrale din România (UNITER), ajungând cu povestirea la timpul când a fost numit în înalta funcție de ministru al culturii, după ce mai înainte fusese numit directorul Teatrului Bulandra, unde după doi ani a demisionat. În funcția de ministru, se poate lăuda că a rezolvat două probleme – legea patrimoniului și restaurarea Coloanei infinitului de la Târgu Jiu.
    Despre activitatea în noua postură de director al Teatrului Național, căruia i-a redat vechea fațadă, despre noua înfățișare a sălii mari, despre crearea a cinci săli de spectacol, precum și despre repertoriul teatrului, nu a mai avut răgaz să povestească. Amfitrionul s-a simțit obligat să dea cuvântul, spre final, și celor din asistență. Alice Georgescu, Ileana Lucaciu, Doina Modola au vorbit laudativ, chiar encomiastic, despre cariera excepțională a actualului director al Teatrului Național, despre calitățile lui de actor, revoluționar și de manager, urându-i sănătate și multe succese pe plan artistic.
    Personal, am avut o opinie aparte, vizavi de faptul că, în ciuda marilor realizări incontestabile, directorul actual al Teatrului Național agreează, sporadic și fără mare succes, dramaturgia originală, dramaturgii români fiind nevoiți să-și uite textele prin taxiuri ca să fie reprezentați pe scenă. De asemenea, am menționat că și eu i-am oferit două piese scrise de mine, pe care mi le-a refuzat fără nicio explicație.