Newsflash
Cultură

Pe o singură coardă

de Candid STOICA - mar. 3 2017
Pe o singură coardă
     În lipsa unei capodopere, a unui text inspirat sau a unuia care să reflecte cât de cât realitățile vremii, teatrele recurg în ultimul timp la tot felul de înlocuitori, substituții, cârpeli, piese clasice sau reluări a unor texte devenite desuete prin folosiri prea dese.
     Stagiunea a început în surdină, obosită, fără să ofere un spectacol memorabil – marele spectacol la care publicul să dea năvală, în care societatea contemporană să se recunoască, cu toate defectele și calitățile ei, să-i fie oglindă. Nu sunt încercări, nici măcar timide, de a eluda tot ce se întâmplă. Nici măcar oglinzi strâmbe, ca cea de la Național, cu „Istoria unui pian”, sau încercări de reîntoarcere la literatura proletcultistă – ca spectacolul Teatrului Odeon cu „Trei generații”. Acestea sunt întreținute la foc mic, călduț, de mastodonții culturali, foști secretari de partid, neschimbați de ani de zile, convertiți subit în manageri economici. Sunt două lumi paralele. Pe de o parte, țara este silită să se democratizeze sub presiunea forțelor din afară, introducând legi aspre pentru penalii din partide care nu mai găsesc ocrotire la mahării politici. Pe de altă parte, lumea teatrului băltește în aceleași vechi aranjamente și cutume: voi dați bani și noi promitem să nu vă supărăm cu spectacole care să oglindească realitatea, sau care să prezinte conflictele existente.
     Mai mult, orice piesă dulce amăruie, cu un conflict minim, scrisă cu ani în urmă și jucată în străinătate, este tradusă și jucată imediat. Un exemplu este spectacolul „În plină glorie” de Peter Quilter, de la Teatrul de Comedie. O soprană de culoare, fără voce, fără acute, care cântă fals arii celebre, are un inexplicabil succes la public, în SUA de după al Doilea Război Mondial. Iată în câteva cuvinte subiectul firavei piese de teatru a premiatului și norocosului autor Peter Quilter. Dar soprana este moștenitoarea unei averi fabuloase, care-i permite să închirieze pentru o seară chiar Carnegie Hall și să aibă admiratori care să-i întrețină iluzia că e cea mai mare cântăreață. Acestea sunt amănunte povestite în subsidiar, pentru că o acțiune ternă, leșinată și personaje firave însoțesc această însăilare dramatică, care are pretenția să se joace pe o singură coardă: aceea că Florence Foster Jenkins, eroina piesei, cântă fals. Aceasta este sursa amuzamentului: o dată, de două ori, de trei ori, până la sfârșitul piesei, când hazul moare într-o apoteoză de falsuri, în aplauzele nedumerite ale publicului.
     Problema e că nu mai urmează nimic care să recomande această creație drept piesă de teatru. Există doar acest fapt: eroina principală n-are voce. Ca fapt interesant, Florence Foster Jenkins este un personaj real, care a trăit în perioada interbelică și a devenit celebră datorită lipsei de talent. Nefiind descurajată de criticile permanente aduse la adresa ei, Florence a continuat să cânte, ajungând în cele din urmă să concerteze la grandioasa sală Carnegie Hall din New York.
     Scriam la început că autorul e un norocos. Într-adevăr, norocul lui a fost că peste anemicul său text a dat echipa Teatrului de Comedie, în disperare de o cauză mai bună. Cu ajutorul unei formidabile distribuții, aceasta l-a transformat într-un spectacol cât de cât captivant, demn de aplaudat. Autorii spectacolului (regizor, coregraf, scenograf, actori) s-au străduit să facă imposibilul: adică să facă prezentabil un text ce se vrea de teatru, fără conflict, care se agață cu disperare de o singură poantă. Răzvan Mazilu (în calitate de regizor și coregraf), Gabriela Popescu (Florence Jenkins), Mihai Bisericanu (pianistul Cosmé McMoon), George Mihăiță (amantul eroinei, St. Clair), Eugen Racoți (Dorothy, un excelent travestit) și Andreea Samson (Maria) se străduiesc să aducă un minimum de adevăr în această însăilare bizară, dar efortul lor onest se pierde pe drum, într-un plictisitor ambalaj.
     A fost adusă și o solistă autentică, soprana Felicia Filip, dar rezultatul e lovit de nulitate. Iar publicul, dacă nu e dezamăgit și nu fluieră e pentru că are bun-simț, dar este derutat în orice caz. Între timp, a apărut și o peliculă pe acest subiect, a cărei protagonistă e nimeni alta decât Meryl Streep. Cu ajutorul imaginii, aceasta ne arată toată goliciunea subiectului. Dar filmul e film și teatrul e teatru. Până să se joace o piesă despre adevărata viață a Mariei Tănase va mai curge multă apă pe Dâmbovița, deși piesa e gata scrisă de Denis Dinulescu. Trebuie numai ca teatrele să ia cunoștință de ea și de autorul ei. Probabil dacă autorul ar sta pe alt meridian, alta ar fi și soarta piesei.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe