Pentru
că începuse să se lase frigul, mi-am cumpărat vitamine şi m-am hotărât să-l
apelez pe Skype pe Moş Crăciun. De când mă ştiu pe lume, l-am protejat şi
niciodată nu l-am pus în situaţia „critică“ de a-şi umple sacul în Ajun. La
discuţiile preliminare de anul acesta, mi-a servit însă câteva adevăruri dure,
în formă de mere acre. Întâi s-a referit la dragul meu loc de muncă. Mi-a explicat
elegant că acesta poate doar să rotunjească portofelul şi să te facă util.
Atât. Nu este leac de inimă rea şi nici măcar de inimă albastră. De fapt, nu
are deloc acţiune cardiacă. Pentru a-mi evapora rapid această minunată
confuzie, Moş Crăciun a luat decizia matură ca anul acesta să nu mai vină decât
la pediatrie. Chiar dacă e ceva mai
scump, va trimite cadourile pentru adulţi prin curier. În mijlocul ecranului, a
scos din sac, sub ochii mei uimiţi, procesul-verbal de amendă pe care l-a
achitat la Crăciunul trecut, pentru parcare neregulamentară pe Calea Floreasca.
Încă mi-a reproşat că renul Rudolph s-a speriat îngrozitor de atâta aglomeraţie.
Apoi mi-a amintit discret cum m-a aşteptat el pe mine, la uşa camerei de gardă,
cu o săptămână înainte de Ajun, dovedind „cu acte în regulă“ că am fost de
serviciu chiar de ziua mea. A părut puţin ofensat de privirea-mi complice care
confirma faptele. Ştiam bine că venise special, în mare grabă, tocmai din
Laponia, pentru acest eveniment. Era micul nostru secret. Moşul avea lacrimile
mari, sub ochelarii cu rame aurii, aburiţi de ger. Ce să facă, a avut
întotdeauna o natură sensibilă.
Ştia
el bine că, în general vorbind, am fost cuminte. Mai trebuia lucrat puţin, pe
ici, pe acolo, „în punctele esenţiale“: comunicarea şi falsa simpatie. Mi-a
spus atunci că pământenii solidarizează mai ales cu cauzele care le fac viaţa uşoară.
Iubesc cadourile mai mult decât sărbătoarea, aproape nebăgând de seamă că sărbătoarea
Crăciunului, de fapt, nu costă nimic. E darul de Sus pentru lumea de azi, fără
vrednicie, sărăcită de poveste şi de lucruri bune.
Noi
doi însă am ţinut legătura, ca privilegiu la vârsta adultă, folosind adresele
de e-mail din ireal. M-a putut invita astfel, la vară, să bem un ceai, la noua
lui reşedinţă din Laponia orientală. Îmi va arăta, desigur, fabrica de jucării,
modernizată, şi faimoasa lui cutie poştală în care primeşte scrisorile copiilor
din lumea întreagă. Fotografiile spectaculoase, care îi surprind venirea pe apă,
pe uscat şi prin aer, pe cinci continente, fac din albumul lui Moş Crăciun ceva
cu totul inedit.
Despre
falsa simpatie şi popularitatea trecătoare a simţit nevoia să explice. Odată
plecaţi din copilărie, oamenii adesea văd că au uitat să pună iubirea în bagaj.
Cumpără atunci ieftin, din târgurile vieţii, ataşamentul interesat. Chiar dacă
păream că nu înţeleg prea bine, Moş Crăciun a continuat. Sufletul meu era de
vină, fragil ca trestia deasupra unui abis, privind mereu în sus şi povestind
ce vede pe munte. M-a prevenit atunci că auditoriului adesea îi lipseşte gustul
pentru utopie şi, din indiferent, poate deveni ostil. Cu ochii minţii numai, se
poate vedea cum viaţa îţi fură inocenţa şi icoana de ideal plătind pe ele doar
câţiva bănuţi. Îţi oferă o slujbă bună, un substitut de linişte şi iluzia unor
vecini prietenoşi. Timpul aleargă şi te lasă cu traista goală pe un peron,
dregându-ţi visurile cu usturoi, busuioc şi ciorbă de potroace. Îţi strică
definitiv relaţia cu Raiul şoptindu-ţi zilnic la ureche că nu există.
Acum,
la pragul dintre ani, oamenii îşi fac socotelile, tremură de frigul din suflet
sau de grijile veacului acestuia. În case se şterg pervazuri şi oglinzi, se
aprinde focul, iar bradul capătă sfinte podoabe. Mamele lasă cozonacii să
vestească prin aroma Crăciunul. Copiii aşteaptă cu emoţie împlinirea dorinţelor
celor mai tainice, scrise cu grijă, din timp, în plicurile trimise Moşului. Iar
el vine precis, dar se arată numai acelora care îl pot privi cu inima. Lor le
cere blândă seamă de „lucrările“ de pe Pământ. Pentru drumul de întors, în
poveste, şi pentru un an întreg, el îşi umple sacul cu gândurile şi faptele
noastre bune.
