Dr. Marinela van den HEUVEL-OLĂROIU
luni, 2 septembrie 2013
De origine vulcanică, Tahiti e cea mai mare insulă a Polineziei Franceze. Cu impresii de călătorie vine dr. Marinela van den Heuvel-Olăroiu, care a descoperit aici şi muzeul dedicat pictorului francez Gauguin.
Primii exploratori europeni au descoperit
Tahiti, cea mai mare insulă a Polineziei Franceze, din Pacificul de Sud, spre sfârşitul
secolului al 18-lea. Despre cine a descoperit-o primul se mai discută şi azi;
unii autori susţin că un spaniol, fără dovezi puternice în acest sens, alţii
consideră că ofiţerul de marină englez Samuel Wallis, în 1768. Cartografierea
ei o va face zece ani mai târziu James Cook. Polinezia va fi pe rând ocupată de
colonişti francezi şi britanici, care vor purta dispute religioase şi
comerciale în detrimentul populaţiei băştinase, în primă instanţă măcinată de
bolile infecţioase şi de „stilul de viaţă“ – consumul de alcool – aduse de
peste mări. Participarea polinezienilor alături de armata franceză în al Doilea
Război Modial va conduce la transformarea arhipelagului în protectorat francez.
În 1946, polinezienii capătă cetăţenie franceză şi cele aproximativ 130 de
insule primesc numele oficial de Polinezia Franceză. Pe lângă Tahiti, alte
insule mai cunoscute sunt Moorea, locul experimentelor atomice din 1964 ce au
condus la distrugerea unei părţi din unicul ecosistem din jur, şi Bora Bora, un
loc de loisir şi un fost important bastion pentru aliaţii din al Doilea Război
Mondial. Nenumăraţii soldaţi americani staţionaţi în Bora Bora s-au simţit atât
de bine şi atât de legaţi de această insulă şi de locuitorii ei, încât la sfârşitul
războiului au refuzat să se întoarcă acasă. Pentru a putea rămâne, unii s-au căsătorit
cu băştinaşe, în timp ce restul au fost evacuaţi cu forţa.
Tahiti are origine vulcanică şi este formată
din două părţi de uscat reunite printr-un istm: partea sudică, „Micul Tahiti“,
este aproape nelocuită, iar partea nordică, „Marele Tahiti“, este dominată de
muntele Orohea, de 2.241 m. La fel ca mai toate insulele din Arhipelagul Societăţii,
Tahiti este înconjurată aproape în întregime de un inel de coral şi de ape de
azur. Locuitorii sunt în mare parte polinezieni, un popor originar din Asia de
Sud – Indonezia, poposit aici după o lungă migraţie via insulele Fiji, Samoa şi
Tonga. Climatul tropical şi mentalitatea locuitorilor au atras de-a lungul
secolelor vizitatori de toate felurile, în căutarea unui loc liniştit, „departe
de lumea dezlănţuită“.
Unul din pictorii modernismului francez,
Paul Gauguin (1848–1903), şi-a găsit aici inspiraţia, refugiul şi sfârşitul. Născut
în Paris dintr-o familie de colonişti spanioli, Gauguin şi-a petrecut copilăria
în Lima. A urmat studii economice, s-a reîntors în Franţa şi s-a căsătorit cu o
daneză – cu care a avut cinci copii –, a devenit un om de afaceri de succes şi
a început la îndemnul unui prieten să colecţioneze opere de artă. Aşa a venit în
contact cu impresionismul şi în timpul liber a început să picteze în acest
stil. Dar criza economică l-a făcut să-şi piardă averea şi locul de muncă şi să
se mute împreună cu familia la Copenhaga, unde a încercat fără succes să
organizeze o expoziţie de pictură. În 1885 s-a reîntors singur în Franţa şi s-a
stabilit împreună cu o javaneză care îi va servi ca model, într-un sat din
Bretania. Aici a încercat să-şi formeze propriul stil şi a pictat subiecte
religioase, cu femei în port breton. Pe lângă pictură, Gauguin a mai încercat
grafică, sculptură în lemn, cloazonerii.
La iniţiativa lui Theo van Gogh, a locuit
două luni în Arles cu Vincent van Gogh, care l-a sprijinit moral şi financiar.
Gauguin ar fi fost în acea perioadă marcat de depresie şi ar fi încercat să se
sinucidă. Relaţia dintre cei doi pictori nu ar fi fost una amiabilă şi s-ar fi
soldat cu numeroase
certuri şi agresivităţi fizice, de unde şi speculaţia că în
timpul unei certe, Gauguin i-ar fi tăiat urechea lui Van Gogh. Pentru a scăpa
de ipocrizia europenilor şi jignit de faptul că nu a primit suficientă recunoaştere
ca pictor în Franţa, Gauguin s-a stabilit din 1891 în Polinezia, de unde nu s-a
mai întors decât o singură dată în Franţa. Mai intâi a locuit în Tahiti. Aici,
posedat de misterul femeilor polineziene, le va picta de zeci de ori, în
diferite poziţii şi în mărime naturală, înconjurate de simboluri religioase
polineziene, plante şi animale închipuite.
certuri şi agresivităţi fizice, de unde şi speculaţia că în
timpul unei certe, Gauguin i-ar fi tăiat urechea lui Van Gogh. Pentru a scăpa
de ipocrizia europenilor şi jignit de faptul că nu a primit suficientă recunoaştere
ca pictor în Franţa, Gauguin s-a stabilit din 1891 în Polinezia, de unde nu s-a
mai întors decât o singură dată în Franţa. Mai intâi a locuit în Tahiti. Aici,
posedat de misterul femeilor polineziene, le va picta de zeci de ori, în
diferite poziţii şi în mărime naturală, înconjurate de simboluri religioase
polineziene, plante şi animale închipuite. Dar nici în Tahiti nu şi-a găsit locul, şi
aici s-a simţit respins, neînţeles şi a decis să se stabilească şi mai departe
de lume, în insulele Marchize. A decedat la vârsta de 54 de ani, după complicaţii
cardiace, urmarea unui sifilis terţiar, şi a fost înmormântat în cimitirul din
Atuona, Hiva Oa.
Muzeul „Paul Gauguin“ se află nu departe de
capitala Tahiti, Papeete. În acest muzeu în aer liber, fără uşi şi ferestre,
sunt expuse reproduceri din cele mai reprezentative opere ale acestui pictor
postimpresionist, precum şi obiecte personale, machete ale ultimelor locuinţe.
Muzeul are mai mult o valoare simbolică şi este la prima vedere o mare dezamăgire
pentru iubitorii de artă veniţi din toate colţurile lumii; lucrările originale
se află în mare parte în muzeele din Franţa şi sunt bine cotate pe piaţa
financiară.
Blogul unui medic cosmopolit. La sfârşitul acestei luni, blogul dnei dr. Marinela van den Heuvel-Olăroiu (http://medicalnet.ro/blog/olaroiu-vandenheuvel) aniversează cinci ani de existenţă. Temele abordate au fost prezentate în contextul ştergerii graniţelor dintre ţări, boli şi sexe, al globalizării şi divesificării mijloacelor de comunicare. În 2010, blogul a fost premiat de Colegiul Medicilor din România şi şi-a sporit exponenţial numărul de vizitatori. Autoarea îşi propune să păstreze pe mai departe caracterul profesional şi actual al subiectelor abordate şi să continue postările în acelaşi ritm pentru cel puţin încă zece ani. Temele vor fi în continuare inspirate din rutina practicii de zi cu zi, din actualităţi diagnostice şi terapeutice sau din dilemele create de îmbătrânirea populaţiei, terapia genetică, rezistenţa bacteriană, avalanşa de noi sindroame, emanciparea pacienţilor, (re)organizarea sistemelor de sănătate.
