La patru ani după romanul Venit
pe lume, distins cu premiul Campiello în 2009, Margaret Mazzantini încearcă
din nou să dea lovitura cu noua sa carte „Nessuno si salva da solo“, apărută la
Editura Polirom sub titlul Nimeni nu se
salvează singur (2013), în traducerea Gabrielei Lungu. Naraţiunea pivotează în jurul unor tineri căsătoriţi,
care acum sunt deja, vorba lui Montale, persoane
separate. Delia şi Gae (de la Gaetano) sunt cele două părţi ale mărului ce
s-a stricat. Sunt la acea vârstă când, mai ales în lumea de azi, devii adult
doar pe hârtie, dar nu şi în viaţa reală. Au doi copii, Cosmo şi Nico, care au revenit mamei în urma divorţului.
Foştii soţi şi-au dat întâlnire într-un
restaurant, prilej de a tăia firul în patru. Aşa începe o lungă confruntare,
construită prin recurs la flashback-uri. Cei doi reflectează la trecutul şi
prezentul iubirii, la ceea ce-a fost şi nu mai e. Este o înfrângere pentru
amândoi, reversibilă, dar condiţionat, aşa cum sugerează foarte reuşitul titlu Nimeni nu se salvează singur. Restul
– trama, dialogurile, conţinutul – este fragil, poros precum dinţii Deliei
corodaţi de vomele ei acide.
Autoarea exagerează în a face uz de fraze de
efect, din dorinţa de a-şi ului cititorul într-un soi de autosatisfacţie
literară, din care în cele din urmă rămâne ceva diform şi alterat din pricina
artificiului livresc. Reflecţiile protagoniştilor, precum şi schimbul de
replici îşi deconspiră premeditarea elaborării. Sunt prea simulate pentru a fi
credibile. „Povestea“ există, dar cartea nu captivează, nu convinge. O ipoteză
în sprijinul impresiei noastre: microuniversul acelui cuplu nu reuşeşte să fie
exponenţial la nivel macro, dacă ne este permis acest termen. Cu atât mai
surprinzător este acest „intimism“ cu respiraţie scurtă, cu cât autoarea dovedise în cele două romane „Nu te
mişca“ sau „Venit pe lume“ o excepţională artă de a pune în dialog planurile
vieţii cotidiene a personajelor cu cele ale istoriei societăţii italiene,
respectiv europene.
Romanul Nimeni
nu se salvează singur poate fi calificat ca o fotografie a unei realităţi
foarte apropiată cuplurilor ce populează vremurile noastre postmoderne. Delia şi
Gaetano au fost cândva doi tineri poate prea îndrăgostiţi, ca apoi, nu se ştie
cum, să ajungă prea înstrăinaţi pentru a-şi reprezenta sentimentele ce le
sudaseră doar aparent comuniunea. Debutul iubirii pleda riguros pentru trăinicia
cuplului. Scenaristul de film Gae se îndrăgostise chiar şi de anorexia Deliei,
foarte grijulie cu dieta ei vegetariană. Venirea pe lume a copiilor menţinuse
vie dorinţa părinţilor de a rămâne împreună, dar, aproape brusc, pe tăcute, s-au insinuat indiferenţa
biunivocă, crizele de nervi, dezolarea, precum o boală a erei noastre
supertehnologice, generate de teribila rutină a existenţei cotidiene.
Aşa se face că fosta pasiune se anemiază până
se stinge de tot. Luminile, căldura şi mai ales comunicarea se mistuie ca şi
cum n-ar fi existat niciodată. În locul acelora rămâne recea neputinţă de a
spune ce are fiecare pe inimă, de a se mărturisi. Dispar fără urmă emoţiile,
bucuriile, râsul, atât de fireşti altădată. Revenim la scena fixă pe tot
parcursul cărţii, cea a cinei de la restaurant. Nici măcar aparenţele nu mai
pot fi salvate, dovadă că Delia, la un moment dat, îi aruncă în faţă lui Gae,
pe lângă reproşuri şi injurii, şi ceaşca plină de cafea în care deşertase cupa
de îngheţată. Cei din jur se fac că nu văd. Nu e problema lor, fireşte. Se
profilează toate simptomele unei duble drame anunţate, al cărei epilog va decide: nu mai este loc decât pentru unul
dintre cei doi.
Încearcă să lege un dialog, să înţeleagă.
Dau înapoi filmul fostei lor vieţii şi, ţintuiţi pe scaunele lor, se uită la spectacolul vieţii celorlalţi.
Îşi dau seama că destinul, de cele mai multe ori, şterge cu buretele lucrurile
frumoase, păstrând în schimb partea cea mai ingrată, „sinistră“. De fapt, Delia
şi Gaetano sunt încă incredibil de tineri pentru a lupta, pentru a supravieţui
„înfrângerii“, pentru a nu se lăsa copleşiţi de urâţenia lumii.
Un cuplu de vârstnici se află în preajmă, la
masa de-alături. Spre deosebire de tinerii noştri eroi, emană, prin vorbe şi
gesturi, fericire, în ciuda zecilor de ani de coabitare. Îi remarcă pe Delia şi
Gae şi nefericirea ce-i „uneşte“. Bătrânul e bolnav, dar se bucură de fiecare
zi alături de consoarta-i; trage nădejde, surâzând, că totu-i trecător. O viaţă
alături de iubita lui soţie l-a învăţat că „nimeni nu se salvează singur“,
fiecare dintre noi are nevoie de ajutor, de o rugăciune, de înţelegere şi
comunicare. Incapacitatea de a dialoga, de a sări în ajutorul celuilalt, de a-l
înţelege nu are decât un singur sfârşit: căderea în capcana solitudinii şi a
abandonului. Dar dacă Delia şi Gaetano, foarte tineri fiind, ar fi putut să fie
ajutaţi? Ipoteză ce nu se întrevede în intenţiile autoarei, cel
puţin nu în această carte.
Din cele
mai vechi timpuri, literatura a fost cronica nefericirii personale şi sociale,
analiza nemiloasă a bolilor civilizaţiei. Şi în acest cadru scriitorul s-a
angajat întotdeauna să descrie lumea în care trăieşte, aşa cum este (un roman c’est un miroir qu’on promène le
long d’un chemin, spunea
Stendhal). Dar pentru a face acest lucru, în chip paradoxal, este nevoie de
imaginaţie. Margaret Mazzantini ne previne că romanul este rodul imaginaţiei,
amintindu-ne că persoanele şi faptele reale sunt transfigurate de autor, după
cum spectatorii de film sunt avertizaţi să nu confunde ceea ce se derulează pe
ecran cu realitatea. De altfel, scriitoarea pe jumătate irlandeză, pe jumătate
italiană, îşi confirmă şi în Nimeni nu se
salvează singur înclinaţia spre limbajul cinematografic. Suntem gata să
credem că un scenariu după acest roman ar fi o bună comedie neagră sau tipic
italienească. De altminteri, două romane ale sale au şi fost transpuse pentru
marele ecran de regizorul Castellito, soţul romancierei.
Specia epică a fost dintotdeauna o formă
hibridă, impură. Romanul modern s-a născut precum o formă care refuza să se
supună regulilor, abolind rima, metrica, dimensiunile prestabilite, convenţiile
de timp, spaţiu şi de acţiune. Autoarea foloseşte adjectivul „pur“ în dedicaţia
care sună astfel: „Lui Sergio, mâniei celor puri“, contopind puritatea şi mânia
în acelaşi gest existenţial. Puri şi mânioşi: este exact felul de a fi al
protagoniştilor ce transformă în ring acea masă de restaurant unde cinează. Fostul cuplu s-a metamorfozat în doi pugilişti
îmboldiţi de ură, reversul iubirii d’antant.
Trecutul ce i-a legat li se pare un cifru ireversibil pierdut. Povestea lor a
fost hazard, atracţie irezistibilă, iubire? Încă se mai iubesc?
Nimic
nu e clar în mintea lor. După toate aparenţele, însăşi autoarea şi-a dorit
această ambiguitate. Mânia, violenţa, cruzimea sunt rolurile pe care Delia şi
Gae le joacă, unul mai abil decât celălalt, în numele unei generaţii a
începutului de mileniu. Celelalte personaje sunt un catalog de eşantioane ale
faunei omeneşti tipice pentru epoca pe care o străbatem. În fiecare rezonează
ecoul unui eşec, ca şi cum ar trăi cu sentimentul că şi-au trădat idealul unei
„vieţi adevărate”. Viaţa lor de fapt e falsă. Şi violentă tocmai fiindcă este
falsă. Au căzut pradă conflictelor şi contradicţiilor fără soluţie, unei anxietăţi
identitare scăpate de sub control. Violenţa este un brand retoric şi stilistic al romancierei. În acest recent roman,
în special, face uz de un limbaj frust, aproapre brutal, plin de expresii ce
ultragiază premeditat orice tip de sensibilitate, ca să nu mai vorbim de
abundenţa cuvintelor de obicei evitate mai ales de doamne fie că e vorba de
autoare sau de personajul Delia. La acest compendiu lexical de măscări,
insulte, acte sau organe sexuale, părţi anatomice sau necesităţi fiziologice
numite pe şleau a subscris cu brio şi zel şi traducătoarea. Iată de ce credem că
volumul trebuia să poarte un avertisment: accesibil
doar unui public adult. Şi noi care credeam că doar americanii Henry
Miller, Charles Bukowski, Nabokov, Philip Roth (în „Complexul lui Portnoy“),
italianul Moravia sau românul Radu Aldulescu deţin recordul. Ne-am înşelat!
Sigur, nu agreăm neapărat pudibonderia monahală, dar nici abuzul gratuit,
obsesiv de expresii reperabile în registrul colocvial suburban sau în argoul
juvenil-teribilist al tinerilor din spatele blocurilor. Să fi fost la mijloc
imboldul unor criterii comerciale vizând un anume public-ţintă? Posibil, dar ar
fi păcat, căci Margaret Mazzantini, jucând cartea „realismului“ şi a autenticităţii
cu orice preţ, a oferit senzaţia de irealitate, de inautentic şi de neputinţă
verbală. Cu acest gust al ambiguităţii, cu impresia premeditării unei reţete
comerciale închide cititorul Nimeni nu se salvează singur.
