Editorialul
„Piaţa muncii în domeniul prestării serviciilor medicale din România ultimei
jumătăţi de deceniu“, de prof. dr. Gh. Manole (Universitatea „Titu Maiorescu“,
Departamentul disciplinelor preclinice), explică reducerea satisfacţiei populaţiei
faţă de îngrijirile medicale prin invocarea unor cauze „extrasistem“.
Responsabilitatea aparţine în principal factorului politic, fiind de natură
economică, şi doar în mod secundar de scăderea eficienţei şi competenţei
personalului sanitar. Cerinţele de „resursă umană încadrată“ şi înalt calificată
fiind nesatisfăcute, resursele emigrează. „Dacă ţinem cont că pentru formarea
unui specialist dintr-un anumit sector de servicii medicale este necesară o
pregătire de minimum 11 ani, îmbunătăţirea vieţii resursei umane devine
primordială, spre a preveni «migrarea», o altă caracteristică a României
ultimei jumătăţi de deceniu, când aceasta a devenit legală şi relativ facilă“,
scrie editorialistul în ultimul număr din 2012 al trimestrialului Colegiului
Medicilor din municipiul Bucureşti – Medicina modernă (vol. XIX, nr. 4).
Soluţia recomandată vizează, în opinia sa, un dublu aspect: neasigurarea unei
stări materiale satisfăcătoare („specialiştii nou-veniţi într-o unitate sanitară
sunt lipsiţi până şi de condiţii de locuit“); lipsa motivaţiei morale – siguranţa
locului de muncă, posibilitatea de promovare, apreciere şi respect pentru
statutul socio-profesional al prestatorului de servicii medicale. Dar ce
înseamnă o stare materială satisfăcătoare şi cum s-ar putea evalua aceasta,
pretenţiile fiind diverse; şi ce oraş mare/metropolă şi-ar permite să ofere
apartamente tuturor specialiştilor formaţi, care, bucurându-se de acest
privilegiu, şi le-ar alege ca „locaţie“ a exercitării profesiunii? Iar
aprecierea şi respectul nu cred că se pot „asigura“ ab initio, ci abia după o vreme (la capătul unei perioade de
„prestaţii“), când „resursa“ a demonstrat ceea ce poate...
Studiul
semnat de dr. Camelia Cristina Diaconu şi prof. dr. Daniela Bartoş atrage atenţia
asupra unei situaţii fiziopatologice multă vreme neglijate: „Insuficienţa
cardiacă dreaptă izolată“. Iar, până în prezent, bibliografia nu abundă în
materiale documentare de amploare. „Se ştie însă acum că insuficienţa cardiacă
dreaptă izolată poate avea un prognostic mai sever decât insuficienţa cardiacă
stângă izolată“. Se cere aşadar un alt management al acestei patologii,
deoarece ventriculul drept nu este doar un canal pasiv de trecere a fluxului
sanguin între circulaţia sistemică şi cea pulmonară – „un martor al proceselor
patologice cardiovasculare“. A fost recunoscută importanţa ventriculului drept
în menţinerea stabilităţii hemodinamice a organelor. În continuare, autoarele
citează definiţia stării respective: sindrom clinic de congestie, cu sau fără
debit scăzut, determinat de incapacitatea ventriculului drept de a se umple sau
de a ejecta sângele. Un tabel – ulterior comentat – arată cele mai frecvente
cauze de insuficienţă cardiacă dreaptă, între care embolia pulmonară,
valvulopatia mitrală cu hipertensiune pulmonară, apneea obstructivă în somn,
rezecţia pulmonară întinsă... Un alt tabel – de asemenea, detaliat în
continuare – enumeră simptomele şi semnele sugestive pentru insuficienţa cardiacă
dreaptă: dispnee, fatigabilitate, edeme periferice, turgescenţă jugulară,
hepatomegalie etc. Se discută apoi diferite mijloace de diagnostic paraclinic şi,
desigur, tratamentul indicat.
Actualitatea
sindromului metabolic – foarte „la modă“ am spune, date fiind repercusiunile
patologice – constituie subiectul amplu dezvoltat al articolului „Prevalenţa
sindromului metabolic, folosind criteriile de diagnostic IDF şi AHA/NHLBI
(2005) la subiecţii obezi, nediabetici“. Autorii, dr. Răzvan Vasilescu şi dr.
Silvi Ifrim, menţionează cu îngrijorare dimensiunea epidemiei de obezitate,
care a cuprins atât ţările industrializate, cât şi pe cele în curs de
dezvoltare, dar, mai grav, grupele de vârstă tinere. Este reiterată definiţia
sindromul metabolic – acea asociere de factori de risc acuzaţi de creşterea
pericolului de apariţie a bolilor cardiovasculare şi a diabetului zaharat de
tip 2. Cercetarea include un lot de 306 subiecţi obezi, urmăriţi timp de doi
ani în baza criteriilor menţionate în titlul articolului. În final, se trage
concluzia că prevalenţa sindromului creşte cu vârsta şi cu gradul obezităţii,
modificări frecvente fiind hipertensiunea arterială, hiperglicemia,
hipertrigliceridemia şi scăderea HDL-colesterolului.
Ne-am
obişnuit ca pe coperta revistei pe care o răsfoim acum, îndemnând cititorii s-o
citească şi – evident – să se aboneze pentru 2013, să fie reprodusă o pictură,
nu neapărat realizată de un artist consacrat, nu neapărat cu o temă anume, ci,
în general, lucrarea unui medic-pictor. De această dată însă privirea e
tulburată (cel puţin) de exhibarea pe jumătatea inferioară a copertei a
imaginii unei „bube“ – o leziune cutanată circulară, cu margini violacee şi
centrul gălbui-telangiectazic, înconjurată de fire de păr... Revistă medicală
fiind, alegerea pentru această ilustraţie e, poate, justificată. Dar, cum în
cuprinsul revistei se continuă publicarea altor nouă ilustraţii color ale
aceleiaşi leziuni, poate că şi aceea de pe chipul Medicinii moderne (numărul de Crăciun) şi-ar fi putut găsi un loc
mai potrivit. E vorba, de altminteri, de interesantul text: „Particularităţi
clinice în legătură cu un caz de necrobioză lipoidică diseminată“. Observaţia
aparţine unui colectiv de medici craioveni, prim autor fiind dr. Simona Laura
Ianoşi, de la Clinica de dermatologie a Spitalului Judeţean Craiova. E studiată
o dermatoză rară, care, în 15% din cazuri, ar precede apariţia diabetului
zaharat. Studiul, aproape monografic, este efectuat cu seriozitatea cerută de
raritatea cazului, dificultatea diagnosticului diferenţial şi, mai ales, de
inexistenţa – din păcate – a unui tratament (complet) eficace, „deoarece
etiologia bolii este necunoscută“. Fără a fi pudibonzi, ne „bucurăm“ că şancrul
luetic nu mai e o raritate şi că lucrurile, în ceea ce-l priveşte, sunt acum
bine codificate; altminteri – indiferent de localizare – cititorii l-ar fi
putut „admira“ ilustrând coperta.
Un
referat de tehnici chirurgicale – „Abordul antero-lateral minim invaziv de
artroplastie a şoldului cu pacientul în decubit lateral“ – cu numeroase ilustraţii
color publică dr. Răzvan-Silviu Cişmaşiu. Este o pledoarie convingătoare pentru
o tehnică minim invazivă în artroplastia de şold. Avantajul: evitarea complicaţiilor
şi, primordial, recuperarea postoperatorie timpurie. Totuşi, numeroasele
detalii tehnice ale intervenţiei credem că ar fi interesat cu precădere pe
cititorii revistelor de ortopedie şi traumatologie chirurgicală.
Un
studiu epidemiologic care reconfirmă ceea ce se ştia deja, anume că agentul
etiologic responsabil pentru majoritatea cazurilor de cancer cervical uterin
este virusul papilloma uman, este semnat de dr. Adriana Stanciu, de la Catedra
de epidemiologie a UMF „Carol Davila“, şi de dr. Bogdan-Ioan Coculescu, medic
primar de laborator, cadru didactic la Universitatea „Titu Maiorescu“. Iar
boala devine astfel, indiscutabil, una cu transmisie sexuală. Istoricul bolii,
etiologia leziunilor (cu accent pe factorii virali), factorii endogeni şi cei
exogeni (predispozanţi), precum şi setul util de concluzii sunt capitole ale
lucrării. De reţinut că tipul antigenic de HPV influenţează persistenţa infecţiei
şi capacitatea leziunii de a progresa către cancer. Iar „HPV 16 este cel mai
carcinogenetic dintre toate tipurile de HR-HPV, riscul de apariţie a CIN 3
fiind de 40% după o persistenţă de cinci ani“. E lăudabil faptul că autorii
citează „[Le] Diagnostique du cancer du col uterin par les frotis“, Paris,
Presse Médicale, 1928, 415-54, lucrare clasică semnată de A. Babeş şi C.
Daniel; presupun, în urmă consultării nemediate a sursei, metoda depistării
cancerului prin examinarea frotiului citovaginal fiind descrisă de Aurel Babeş
cu un an înaintea lui Georgios Papanikolaou.
Conf.
dr. Ioana Cristina Amihăesei şi prof. dr. Ostin C. Mungiu, ambii de la UMF „Gr.
T. Popa“ Iaşi, examinează beneficiile dar şi opusul acestora („o evaluare
critică“) în cazul folosirii psihotropelor în terapia anorexiei nervoase. Iar
psih. Elena Soare scrie despre rolul psihoterapiei în creşterea calităţii vieţii
bolnavelor cu neoplasm de sân. Şi alte articole, rămase nemenţionate în
rândurile de mai sus, opinez că merită atenţia celor care nu au părăsit cu
totul obiceiul de a studia în tihnă o revistă profesională şi nu numai informaţiile
„de pe net“.
