Să intitulezi o carte ca o rugăciune – Prea
mult întuneric, Doamne! – înseamnă că ştii Lumina cea adevărată, a cărei
prezenţă dă măsura pentru întunericul invadator, venit de pe cine ştie unde,
cotropind sinele însetat de înălţimi. Parcă l-am auzi pe psalmistul David:
„Pleacă, Doamne, urechea Ta spre mine şi mă auzi, că sărac şi necăjit sunt eu“.
Cu „experienţa“ atâtor ani petrecuţi în temniţele comuniste, Radu Ciuceanu are întemeiate motive să
înalţe o asemenea rugăciune. Domnul a auzit-o câtă vreme a supravieţuit
gulagului comunist, numărându-se printre eroii acelor vremi, iar ca istoric şi
trăitor fiind un mărturisitor demn de recunoscătoare încredere. Cartea, apărută
la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, pe care îl conduce cu
„râvnă şi pricepere“ Radu Ciuceanu, însumează memoriile tânărului student de
odinioară, care, înainte de a gusta din bucuria studiului în biblioteci, a fost
nevoit să îndure chinurile de neimaginat la care a fost supus în închisorile de
la Jilava, Piteşti şi Târgşor. O mărturie, deci, care, adăugându-se altora,
este, în esenţă, a neamului întreg şi de care viitorul are nevoie. ÎPS Teofan,
mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, vede rostul acestei scrieri „spre a ne
vindeca de propriile răni“, pentru că în ea „avem o icoană a neamului nostru
românesc, care dacă este hrănit de lumina
credinţei în Dumnezeu poate birui vicleniile oricărei istorii“ (s.n.). ES
Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, membru de onoare al Academiei
Române, consideră această carte una „destinată neuitării“, câtă vreme, prin înfăţişarea
ororilor acelui timp bolnav, conturând portrete, autorul invită să ne amintim
de acei „martiri necunoscuţi“ şi, la rându-ne, să înălţăm rugăciunea pentru toţi
ca Dumnezeu să le dea „cununa biruinţei“. După acel „prea mult întuneric“ e
timpul, scrie acad. Ionel Valentin Vlad, vicepreşedinte al Academiei Române, „să
se facă lumină!“, fireşte, atât, cum şi cât o poate face omul cu credinţă în „Părintele
luminilor“, iar aceste memorii „întregesc şi lămuresc momente importante ale
vieţilor noastre“. Acad. D. R. Popescu a citit cartea ca un „roman-document“,
în paginile căruia torţionarii au inversat satanic una dintre fericirile date
de Hristos; pentru ei, fericiţi nu sunt făcătorii de pace, ci „făcătorii de ură“,
ce dau umbrei morţii dimensiuni apocaliptice. În goana bezmetică după această
„fericire“, torţionarii căutau a „converti“ pe deţinuţi cu o viclenie apostatică
sau a-i „educa“ cu metode pe care le-ar fi invidiat şi ucenicii lui Torquemada.
Un
roman-document, al cărui titlu cuprinde o metaforă născută dintr-o realitate
cum nu se poate mai concretă, redată de Constantin Iorgulescu. În devoratoarea
dorinţă de a arăta superioritatea socialismului, specialiştii în „reeducare“
l-au cufundat pe Radu Ciuceanu cu capul în tineta plină cu materii fecale.
Acolo, tânărul Radu Ciuceanu a văzut doar întunericul şi s-a rugat: „Prea mult
întuneric, Doamne!“. Credinţa, „rugăciunile mamei“ au făcut ca tânărul însetat
de „Lumina cea adevărată“ să facă din acest „prea mult“ o măsură a întâmplărilor
şi oamenilor pe care i-a cunoscut. Stilul în care o face este propriu unui
romancier, iar spiritul este al cercetătorului care vrea să cunoască şi să înţeleagă
o realitate care, dincolo şi prin istorie, a modelat personalităţi de o
uimitoare diversitate, într-o frescă semnificativă pentru perimetrul concentraţionar
al unei lumi golite de sens. La vârsta înţelepciunii, privind în urmă, Radu
Ciuceanu o face cu o înţelegătoare luciditate, departe de mânie, străină de
orice resentiment, ca şi cum acel „tratament“ ar fi fost unul de purificare şi
de ascensiune spirituală. Peste ani, autorul pare a caută pacea, cu spirit de
discernământ şi simţ al nuanţelor, arătând ceea ce e potrivnic, cultivând şi
cea mai firavă mlădiţă de umanitate!
Universul concentraţionar este descris cu
acurateţe ştiinţifică, uneori cu fine observaţii de psihologie, sociologie,
pedagogie sau filozofie a istoriei. Atât doar să fi fost şi cartea s-ar
recomanda de la sine. Dar e mai mult. Trecută prin alchimia timpului, trăirea dă
cuvintelor „putere“, o forţă susţinută de sinceritatea relatării ce îl poartă
pe cititor de la informaţie la cunoaştere şi comprehensiune. Este una dintre cărţile
care nu poate fi povestită, deşi unele întâmplări te îndeamnă s-o faci, numai că,
detaşate de context, ele îşi pierd din aura vie a înţelesurilor. Se cuvine a fi
citită, dacă vreţi, şi printre rânduri în spaţiul acela magic din care apar
sclipiri de înţelegere şi catharsis. O carte-reper, cum scrie Octavian Roske,
pentru că nu va putea fi ignorată de cei care vor să cunoască istoria de la
sursă, de la cei care au trăit-o la hotarul suferinţelor aproape jertfelnice
pentru a-şi apăra demnitatea de om şi neam.
Dacă n-am trăi un timp în care se clamează
drepturile dar se ignoră datoriile, am spune că avem datoria să citim această
carte; o datorie pentru cei de azi şi cei de mâine, de a face imposibilă
revenirea unor asemenea timpuri încărcate de întuneric şi ură. Ca să rămânem în
tonul cărţii, încheiem amintind cuvintele Sf. Grigorie Cuvântătorul de
Dumnezeu: „Mai bine un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte
de Dumnezeu“.
