În miez de ianuarie îl omagiem pe Eminescu,
la 24 gerar sărbătorim Unirea Principatelor. Dar să nu lăsăm să treacă prima
lună a anului fără să ne amintim de un poet şi prozator, „adevăratul stegar al
simbolismului“ (cum îl numea Eugen Lovinescu), de la a cărui naştere s-au
împlinit 133 de ani. Ion Minulescu (n.
6 ianuarie 1881, d. 11 aprilie 1944) a debutat cu versuri în 1897, în revista Povestea vorbei. A mai publicat în Foaia pentru toţi, Viaţa nouă, Viaţa literară
şi artistică. A condus publicaţiile simboliste Revista celorlalţi şi Insula.
Creaţia sa poetică a fost condensată în
volumele Romanţe pentru mai târziu
(1908), De vorbă cu mine însumi
(1913), Spovedanii (1927), Strofe pentru toată lumea (1930), Nu sunt ce par a fi (1936) ş.a. În 1928
a primit Premiul naţional de poezie. Cele mai cunoscute volume de proză pe care
le-a scris: Roşu, galben şi albastru
(1924), Corigent la limba română
(1929), Cetiţi-le noaptea (1933). Ca
autor dramatic, s-a remarcat prin piesele Pleacă
berzele, Lulu Popescu, Porumbiţa fără
aripi. Prietenia cu poetul Dimitrie Anghel s-a materializat în colaborarea
privind traduceri din Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guerin, H. Bataille,
H. De Regnier, publicate în revista Sămănătorul.
În 1914 s-a căsătorit cu poeta simbolistă Claudia Millian. Din 1922 până în
1940 a îndeplinit funcţia de director general al artelor în Ministerul Artelor şi
Cultelor.
„Nu sunt ce par a fi –/Nu sunt/Nimic din
ce-aş fi vrut să fiu!…/Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,/Sau prea
curând,/Sau poate prea târziu…/M-am resemnat, ca orice bun creştin,/Şi n-am rămas
decât… Cel care sunt!…“, mărturisea poetul într-una din creaţiile sale. (M.
D.)