Medicina face casă bună cu poezia, aşa cum o
dovedesc numeroasele exemple de medici poeţi, unii de notorietate, cum sunt
Vasile Voiculescu, Saşa Pană, C. D. Zeletin, Emil Brumaru, iar din generaţia
mai nouă – Bogdan O. Popescu, Nicolae Gorun, Laurenţiu Bogdan. Lor li se adaugă
şi cel care ne-a prilejuit însemnările de faţă, Mihai Cezar Popescu se prezintă cititorilor cu un al doilea volum
de versuri, Însemnări volatile, după cel apărut în 2002, Poeme. Să mai precizăm, înainte de a
analiza cartea, că medicul, în general, operează în activitatea sa printre
altele, cu sensibilitate şi emoţie, că el intră în rezonanţă cu trăirile celor
pe care-i îngrijeşte şi pentru toate acestea are nevoie de poezie (fie că o
scrie, fie că o include în lecturile sale), de muzică (sunt foarte mulţi medici
melomani, unii chiar practică această artă, ca interpreţi vocali sau
instrumentişti), de cultură şi de arte, în general.
Cineva spunea că literatura este a doua vocaţie
a medicului sau chiar a doua „specializare“, aluzie la numărul important de
medici care scriu. Iar Frederick J. Brehant, studiind implicarea medicului în
cultură şi în arte, constată că un medic din cinci are vocaţia unui domeniu al
culturii, chiar de nivel creativ, două treimi dedicându-se artei scrisului.
Mihai Cezar Popescu, distins slujitor al medicinii şi scriitor cu har, mi-a
oferit cel mai recent volum al său de versuri, Însemnări volatile (o sută
trei poeme şi două argumente). Cele două „argumente“, proze scurte
admirabile prin stil şi conţinut, pline de simboluri, deschid şi închid volumul
ca o îmbrăţişare a celor o sută trei poeme. Acestea sunt departe de a fi
volatile, dimpotrivă, perenitatea şi profunzimea lor impresionează estetic-emoţional
cititorul, de la prima lectură, vibrând la unison cu poetul, cu trăirile sale.
Poetul reuşeşte să ne panorameze un univers surprinzător de amplu în doar „o
sută de poeme“ construite din cuvinte puţine, inspirat alese, cu versuri
scurte, argumentând că şi concizia slujeşte poezia de bună calitate, aşa cum aforismul,
un concentrat de înţelepciune, rezumă filosofii întregi.
Universul poetului sondează filoane poetice
atât în zone clasice – dragostea, natura, visul –, cât şi în zone comune, mai
puţin frecventate de poeţi, cărora însă le dezvăluie parfumul liric şi emoţia
inclusă – aşezările urbane, străzile (Oraş,
Urbană, Lumină la Nisa, Potenza della lirica a Venezia, Bucureşti la început de
veac, Poveste perugină, Costineşti, Piteşti, Noapte pe Calea Victoriei), trenul,
crabii, cărţile.
Este remarcabilă apetenţa poetului pentru
realităţile atât de diverse ale vieţii, disponibilitatea de abordare lirică şi
pe alocuri filosofică, măiestria revelării, în existenţialul aparent banal, a
unor frumuseţi vibrante – îndemnuri la meditaţie şi reevaluare a unui univers
pe lângă care trecem adesea prea grăbiţi. Toate acestea ne dezvăluie un poet
total care nu se limitează la inspiraţia poetică convenţională, la
descriptivism şi calofilie, ci cultivă poezia de idei, extrage minereul preţios
inclusiv din faptul banal, divers – atmosfera savurării unei cafele, decizia
renunţării la fumat, crabii ş.a. A dezvălui poezia obişnuitului, a
non-semnificativului ce compune universul şi existenţa noastră este o artă şi o
ştiinţă pe care Mihai Cezar Popescu o stăpâneşte cu har.
Înţelegem
şi suntem cuceriţi de pasiunea poetului pentru călătorii. Îl însoţim în
periplurile sale, nu numai geografice, ci şi sentimentale, în însorita Italie (Peisaj sicilian, Calabria, Umbria, Venezia).
Iubirea sa pentru această ţară, întâlnirile cu iubite, farmecul peisajelor i-au
inspirat şi versuri scrise în limba lui Dante. Poetul este fascinat şi de
alte meleaguri – Nisa (Lumină la Nisa), îndepărtata Japonie (Peisaj japonez, În parcul templului japonez)
şi, nu în ultimul rând, meleagurile natale: colindăm împreună cu poetul prin
Bucureşti (Frica cea de toate zilele,
Noapte pe Calea Victoriei, Bucureşti la
început de veac). Pornim apoi, însoţiţi în periplul nostru ghidat, la Piteşti,
Rucăr, Costineşti. Dar dominaţia urbanului, atât de prezentă, nu-l împiedică pe
poet să revină şi la originile noastre, la veşnicia satului: „Şi tot mai rar/mă-întorc
la ţară/ca să plâng“.
Reflecţia filosofică transpare în multe
dintre versuri – prietenia, familia, dialogurile cu iubita, amintirile, visul,
geneza populează lumea plină de poezie a autorului, sensibil la toate realităţile
existenţei. Culorile anotimpurilor, amurgul, noaptea, frecvenţa invocaţiei,
interogaţiile, definiţiile întregesc holismul poetic al autorului şi
contaminează pozitiv cititorul. Câteva cuvinte despre limbajul poetic al
autorului: am remarcat mai sus cuvintele puţine care exprimă mult, adăugăm
alegerea versului liber, alb, bine ritmat, dar şi rimele alese, neforţate,
muzicalitatea, umorul subtil.
Am comentat inerent subiectiv, conştientizând
că multe alte teme nu au putut fi incluse în aceste rânduri. Rămâne cititorilor
să le descopere, cele de mai sus constituindu-se într-o incitare la lectura
unui volum remarcabil, al unui autor de la care aşteptăm şi alte convocări la
întâlniri cu poezia de calitate.
