Oamenii au adesea tendința de a acorda importanță și de a accepta ca valoare lucruri venite de departe, din zone geografice pe care le consideră demne de a fi repere și modele, în defavoarea celor aflate aproape sau în zone privite cu superioritate, dar care pot să se dovedească cel puțin la fel de importante.
Pictorul basarabean Mihail Grecu (1916–1998), bine cunoscut în tot arealul fostei Uniuni Sovietice, dar prea puțin familiar pentru publicul din România, este un astfel de exemplu, care merită cu prisosință să fie (re)cunoscut. Creația lui merită să fie aprofundată și mai corect apreciată în țara al cărei spirit l-a cultivat, unde s-a format ca artist sub îndrumarea lui Francisc Șirato și a lui Nicolae Dărăscu, și cu care a continuat să păstreze legături întreaga sa viață.
Un pas important în acest demers a fost expoziția retrospectivă „Între metaforă și realitatea obiectivă”, deschisă la Muzeul Național de Artă al României până la 10 iunie și organizată în parteneriat cu Muzeul Național de Artă al Moldovei și Ambasada Republicii Moldova la București. Cele 72 de lucrări alese de curatorul expoziției, Tudor Zbârnea, el însuși pictor și directorul Muzeulului Național de Artă al Moldovei, încearcă să împărtășească publicului, pentru prima dată în mod sistematic, momentele reprezentative ale evoluției artistice a pictorului, temele care l-au preocupat, motivele care l-au însoțit toată viața și inovațiile realizate de cel care a reușit cu discreție și demnitate să își urmeze crezul și calea fără a se supune dogmelor dictate de mai marii vremii.
Câteva portrete și naturi statice ilustrează prima etapă din creația lui Mihail Grecu, perioada anilor ’40–’50, când acesta urmează calea marilor maeștri ai picturii, experimentând jocurile de lumină și umbră și efectele acestora asupra chipului uman văzut din unghiuri diferite. Cea mai cunoscută lucrare din această serie, cu o încărcătură emoțională deosebită, este „Maternitate” (1943), omagiu adus celui mai profund sentiment de iubire din câte există. Următoarea decadă este esențialmente luminoasă, fiind vorba de o perioadă cu influențe postimpresioniste, dominată de claritate și culoare, subiectele abordate fiind peisajele ori scenele din viața satului. Dincolo de aparențe însă, elementele de sorginte populară românească transmiteau ochilor doritori să vadă și sufletelor capabile să simtă mesajul puternicului atașament față de România și de valorile sale adevărate, pe care nimic nu le putea altera.
Încet-încet, paleta cromatică se transformă și vedem cum în anii ’70 pictorul începe să experimenteze combinații mai sobre, în care negrul, nuanțele de maro și gri predomină, lansând privitorului o adevărată provocare de imaginație, obligându-l la un efort de concentrare pentru a desluși reprezentările și semnificațiile ascunse printre tușele de penel. Unele dintre lucrările acestei perioade, fără să fie propriu-zis abstracte, păstrează foarte puțin din reprezentările figurative consacrate. Efectele care ni se înfățișează sunt și rezultatul inovațiilor tehnice făcute de artist, care utilizează materiale diferite de cele uzuale în arsenalul unui pictor: bitum, pigmenți, vopsele și lacuri industriale, pulbere de bronz și argint etc.
Cu o profunzime tulburătoare, Mihail Grecu sintetizează în aceste tablouri o întreagă experiență de viață, ca o sublimare a etapelor anterioare și a reperelor ancestrale ale filosofiei țărănești în raport cu existența de aici și cea din „lumea de dincolo”.
