Lupta
pentru putere nu cunoaşte limite
Stephen Meyers e tânăr şi are un viitor
promiţător. E ambiţios, idealist, pasionat şi încrezător. Desigur, lucrează în
politică, într-o campanie electorală care se va dovedi mai complicată decât ar
părea la prima vedere – mai precis pentru candidatul democrat din statul Ohio. Ryan Gosling capătă din ce în ce mai
multă încredere în ceea ce face. Regizat de George Clooney (care îl şi interpretează pe Morris, candidatul de
serviciu), Ziua trădătorilor sauThe Ides of March te poartă în
culisele unei campanii electorale, printre toate secretele şi tertipurile,
jocul de imagine, lucrătura perfidă care se poate ascunde sau poate răsări de
te miri unde. Îi cred pe toţi cei din preajma lui Clooney/Morris: sunt cinici,
compromişi, în susţinerea „nobilei“ campanii. Numai Stephen este singurul care
crede în el însuşi, convins că lucrurile pot fi rezolvate simplu sau, mai
periculos pentru el, că este de neînlocuit în campanie. Dar în politică nu te
poţi juca cu astfel de chestiuni: dacă şeful de campanie al adversarului
(interpretat de Paul Giamatti) te
sună şi te ridică în slăvi, asta nu înseamnă că trebuie să dai curs întâlnirii.
Stephen se pune pe primul plan, greşeşte şi va plăti
suficient de scump pentru
toate acestea. Mai mult, relaţia cu jurnaliştii este îndeajuns de periculoasă,
iar schimbul de informaţii pe care mizează Stephen va constitui de fapt muchia
de cuţit a întregului proces.
Scenariul, scris de Clooney, Grant Heslov şi Beau Willimon, radiografiază atent ambiţiile personale şi politice,
iar personajele aflate sub presiune par a fi favoritele lui, lasă accentul
principal pe intrigă şi pe reacţie. Pornit de la o piesă de teatru în care
figura guvernatorului nici nu apărea, fiind mai degrabă un personaj care acţionează
din umbră, filmul nu putea să se lipsească de prestaţia lui Clooney – căruia
rolul candidatului i se potriveşte de minune. Stephen este un idealist înnăscut:
„Morris trebuie să câştige!“, dar calcă strâmb de-a lungul campaniei care se
complică destul de mult. „Dacă faci o greşeală, pierzi dreptul de a juca“, îi
spune cu autoritate şeful campaniei, interpretat de Philip Seymour Hoffman. La rândul său, a învăţat din greşelile
trecutului şi ştie prea bine să ţină un discurs despre loialitate şi încredere în
sine.
Bineînţeles că în toată această poveste
trebuie să intervină şi o parte picantă: minora Molly, care pune ochii pe
Stephen, i-a dat târcoale şi guvernatorului. Iar situaţia se complică. Oricât
de pripit şi ambiţios ar fi Stephen, se susţine întru totul atunci când îi ţine
un discurs lui Morris: „poţi înşela, poţi fura, poţi începe un război, poţi
falimenta ţara, dar nu te poţi încurca cu femeile din personalul de campanie!“.
Totul se transformă într-o luptă a ambiţiilor şi orgoliilor: fiecare dintre ei
face compromisuri şi greşeşte. Dar, din păcate pentru Stephen, lecţia pe care o
învaţă îi accentuează slăbiciunile: ar face orice pentru a cădea în picioare, şi-ar
încălca principiile pentru a ieşi curat din întreaga poveste cu întorsătură
dramatică. Afişul filmului accentuează ideea trădării: jumătatea chipului său
completată de jumătatea chipului guvernatorului. În astfel de lupte, e aproape
imposibil să fii/rămâi tu însuţi – şi, în fond, aceasta este dezamăgirea
principală.
Jocurile sunt dure, iar principalul element
este însăşi trădarea. Regulile se fac din mers, iar Stephen le învaţă şi se
adaptează. Mecanismele interioare ale campaniei demontează mituri, principii,
caractere. Constatăm cu un gust amar că nimeni nu iese curat din politică,
indiferent de locul în care s-ar afla ori de 
ideile susţinute. E un joc perfid
care te obligă să calci strâmb, să reacţionezi murdar şi violent, să distrugi
idealismul şi încrederea că poţi aduce o schimbare. Nu, anumite lucruri nu se
vor schimba niciodată, oricât de încrezător şi binevoitor ai fi. „Cu cât vei
sta mai mult în branşă, cu atât vei deveni istovit şi cinic“, îl avertizează
Duffy (Paul Giamatti).
George Clooney mânuieşte intriga cu o
elegantă dexteritate: ca actor şi regizor. Înţelege scenele în care trebuie să
joace nuanţat şarmul şi ameninţarea, combinându-le inteligent, în vreme ce, regizoral,
le dă mână liberă actorilor. Construit în aşa fel încât să sune vag, dar şi
provocator, Ziua trădătorilor nu e o
fantezie ideologică, în ciuda poziţiilor democratice expuse. Continuă să îi
lipsească adrenalina şi gravitatea, ca să nu uităm de momentele care tind spre
tragedie. Punctează elementele cu multă atenţie şi ireproşabil, dar nu intră îndeajuns
de mult în mecanismul riscului: bărbaţii puternici tratează femeile pe post de
marionete, reporterii nu interpretează informaţiile neapărat corect, iar
politicienii mint în general. Slăbuţ pe alocuri, în construcţia anumitor secvenţe,
cinic şi suficient de întunecat, filmul reuşeşte să impresioneze prin prestaţiile
lui Clooney şi Gosling. Are nerv, cu toate că nu îi reuşeşte întotdeauna, dar
cu siguranţă în personajul lui Stephan ne putem regăsi destul de mulţi:
idealismul nu moare niciodată, poate doar e sufocat şi amărât. Ziua trădătorilor merită atenţia noastră,
cu atât mai mult cu cât suntem şi noi în plin an electoral. Nu că multe lucruri
ne-ar mira sau ajuta să ne schimbăm perspectiva. De regulă, în politică,
zarurile sunt aruncate!
