În momentul în care îţi pierzi credinţa, ajungi să îţi pierzi încrederea în conştiinţă şi principii. Poliţist, adjectiv – cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu, explorează într-un mod minimalist, neconvenţional, extrem de simplu şi curat, cu minime resurse regizorale prin care încearcă să obţină efecte straşnice, mizând pe aşteptare, răbdare şi tact, problemele de conştiinţă ale unui poliţist de provincie care urmăreşte metodic demersul unei anchete, astfel încât să nu greşească ori să scape detalii. Ştim prea bine că filmul a devenit în ultimele luni o altă carte de vizită a cinematografiei româneşti, după mult aşteptata premieră de la Cannes, cu distincţiile de rigoare: Premiul Juriului la secţiunea Un Certain Regard şi Premiul FIPRESCI.
     Porumboiu reuşeşte un film apăsător, atâta vreme cât îşi propune să surprindă drama de conştiinţă a unui om care vrea cu tot dinadinsul să fie corect, să verifice toate sursele înainte de a da un verdict. Despică firul în patru şi încearcă să ajungă la rădăcina răului, a acelui detaliu care poate schimba întreaga traiectorie a unui destin. Şi-a propus un film despre limbaj, despre sensul acestuia, despre lipsa de sens. Cristi este poliţistul care aplică legea compusă din cuvinte, până într-o bună zi când conştiinţa sa se opune acelor cuvinte. Atunci, conştiinţa sa se opune acelor cuvinte adunate într-o definiţie, iar el refuză să ducă până la capăt un caz mărunt, de teamă să nu distrugă viaţa unui adolescent. Ajunge să-şi piardă încrederea în lege, însă tot va fi nevoit să se confrunte cu Legea întruchipată de şeful său, Anghelache (un Vlad Ivanov autoritar şi refractar).
     Deseori, fără a fi gesturi măreţe ori eroice, colosale ori impresionante, acţiunile noastre sunt cruciale şi, într-un fel, în dimensiunea lor infimă reprezintă acea fărâmă de adevăr care contează, decide, modifică traseul şi ţinta finală. În iureşul înnebunitor al trecerii timpului şi al numeroaselor sarcini deloc semnificative, dar absolut necesare, uităm deseori ori ignorăm pur şi simplu să fim atenţi la detalii. Ajungem să nu mai vedem pădurea din pricina uscăturilor, acţionăm în virtutea inerţiei şi a unor obligaţii mult prea urgente. De cele mai multe ori, funcţionăm anapoda, pentru că depindem de alţii. Cristi, interpretat de Dragoş Bucur, cu tact şi responsabilitate, este poliţistul de provincie care, teoretic, ar fi trebuit să îşi termine raportul în privinţa unui puşti bănuit că vinde droguri, imediat după primele 24 de ore de urmărire. Însă Cristi ţinteşte spre certitudine, spre înţelegerea profundă a situaţiei, fără a se grăbi în declararea unui verdict. Are toată răbdarea din lume, deşi cei din jurul lui manifestă contrariul. Jumătate de film, Porumboiu îşi urmăreşte personajul cu o grijă ieşită din comun ce riscă să isterizeze spectatorul deloc obişnuit cu un astfel de ritm. Asistăm la scrierea raportului în timp real pe măsură ce se scurg minutele. Dincolo de toate aceste secvenţe lungi şi obositoare, se încheagă pas cu pas puzzle-ul întregului parcurs, deseori fără sens, care presupune răbdare şi tact. Cu toate acestea, una dintre secvenţele memorabile rămâne cea în care Cristi ajunge acasă, soţia lui ascultă la nesfârşit melodia Mirabelei Dauer – Nu mă părăsi. Muzica răsună atât de tare, încât aproape că nu îţi mai poţi asculta gândurile, iar Cristi, abătut, stă la masă, încercând să se adune, în vreme ce soţia sa ascultă de nenumărate ori melodia. Suntem martorii unei prăpăstii colosale surprinsă ulterior în analiza versurilor: Ce-ar fi marea fără soare/Ce-ar fi câmpul fără floare/Ce-ar fi astăzi fără mâine/Ce-ar fi viaţa fără tine? Prăpastia sentimentală este un mare hău în care se pierde totul atunci când încerci să descoperi un sens, să înţelegi ce se află dincolo de o cină în familie.
     Personajele lui Porumboiu sunt cerebrale, analizează atent, nu se lasă purtate de mărunţisuri, încearcă să înţeleagă fiecare replică, gest ori inflexiune a vorbirii. Porumboiu ne deschide ochii şi fără a arăta cu degetul, pur şi simplu urmărind ancheta sa. Poliţist, adjectiv este, de departe, un film extraordinar, ieşit din comun prin stil, abordare, atitudine. Nu urmăreşte neapărat stagnarea unei societăţi, a mersului lucrurilor, urmăreşte un om şi, prin intermediul lui, vorbeşte de o întreagă societate.
      În cazul său, succesul de public prea puţin va conta, ţinta lui sunt mai repede festivalurile. De altfel, presa străină a şi menţionat faptul că orice festival care se respectă trebuie să prezinte Poliţist, adjectiv.