Pentru tagma
cititorilor, apariţia unei cărţi conţine o şansă latentă de bucurie sau de
surpriză. Volumul Cărări de lumină, pe care Sabina
Neguţ îl publică în acest an, beneficiază şi el de asemenea auspicii, deşi
suferă, direct sau indirect, cel puţin un asalt exact de acolo de unde nu ne-am
aştepta, adică de la autoare. Într-un text de numai trei pagini (Despre singurătate) suntem miraţi să
aflăm cum „cărţile sunt lucruri moarte ce
ascund lucruri vii […] iar tu trebuie să le asculţi în linişte“. Pentru o
construcţie care va întoarce pe toate feţele, în două sute de pagini, convicţiunea
universului motivat şi justificat doar prin argumente divine, acest atac este
cam curios. Până şi pe a doua copertă, atunci când susţine că s-ar mulţumi ca
această carte să producă „un mic pas în
evoluţia spirituală sau cel puţin o tresărire“, se pare că autoarea comite
o nedreptate faţa de lucrarea sa şi nu o investeşte cu speranţe suficiente.
Cartea se prezintă
sub forma unei culegeri de texte repartizate în trei secţiuni dintre care, de
fapt, primele două paliere sunt propuse ca eseuri, iar ultimul drept proză.
Remarcăm că toate piesele adunate se clădesc pe o singură convingere a
autoarei, care nu are niciodată momente de nuanţare a temelor expuse. În
principiu, toate lucrările susţin omniprezenţa divină. Aceasta asigură existenţa,
sensul, cuprinderea, evoluţia, epuizarea, împlinirea, dinamica, ordinea şi chiar
dezordinea fiinţelor şi obiectelor din cer şi de pe pământ. Sau după un termen
păstrat de la Sf. Maxim Mărturisitorul – iconomia divină.
Ce împărtăşeşte de
fapt scriitoarea în compunerile din primele două părţi ale cărţii ar fi că: nu
e bine să fim răi, să facem rele, sau să gândim rău pentru că o să ni se tragă
multe de aici fără ca noi să ştim; este bine să fim buni, amabili, virtuoşi,
darnici, săritori, răbdători şi iubitori pentru că multe lucruri bune vor cădea
pe capul nostru fără ca noi să avem habar de unde. Nu strică nici să fim săraci
pentru că vom primi răsplata cu siguranţă, iar dacă vom consimţi să fim
iubitori de aproapele şi să cultivăm gândurile şi faptele bune, este sigur că
vom reuşi să obţinem chiar şi autodizolvarea unor procese tumorale afurisite (Vindecarea prin iubire).
Dacă din capitolul de
povestiri o extragem pe aceea intitulată La
botez, ceva mai telurică, restul pieselor vor rămâne inevitabil atinse şi
ele de aceeaşi filoxeră teozofică. În Gândul
mamei, fata aflată departe, la facultate, ştie că va veni mama ei în vizită
fără să o anunţe în prealabil, iar în Dincolo
de spaţiul tridimensional, tot destinul personajului şi întreg universul
mistic conlucrează pentru ca o nenorocire să nu se producă în casa bunicilor.
Este greu de apreciat
câtă însemnătate pot avea creaţii motivate în acest fel asupra conştiinţelor
surpate sau ale acelora adânc pătrunse de toate virtuţile şi convigerile
teologice, dar în privinţa calităţilor literare ale cărţii, avem câteva
elemente clarificatoare. Faptul că subiectele prezentate sunt plasate pe un
domeniu îngust nu ar fi atât de evident dacă mişcarea ideilor ar fi eliberată
de convingerile prea rigide extrase parcă din omiliile lui Ilie Cleopa sau
vedeniile lui Daniel Corogeanu. Am avut impresia că am găsit în două locuri
câteva puncte luminoase căzute din Epictet şi unele palide nuanţe din Justin
Martirul şi Filozoful, dar respiraţia şi eliberarea conţinutului sunt blocate
atunci când aproape toată argumentaţia se reduce la doar câteva capitole biblice
(Matei, Proverbe, Ecleziastul, Iacov) şi vreo trei ziceri atribuite unor figuri
laice mai notorii. Dar nici aceasta nu ar fi o problemă dacă mijloacele tehnice
i-ar fi permis autoarei să depăşească nivelul modest al compunerilor de
conjunctură sau al lucrărilor premergătoare destinate sertarului. „Se aude
cântatul unui cocoş, înfiorând uşor haina zorilor şi odată cu ea şi inima mea“
ori „sting lumina şi aştept somnul să-şi toarne licoarea ameţitoare peste fiinţa
mea“… sunt doar două mostre edificatoare. Textele suferă de o obsesie olfactivă
permanentă şi sunt evocate parfumul trandafirilor, odăilor, şinelor de tren,
ierbii cosite, ardeilor copţi şi, nici nu se putea fără el, al mămăligii. Pe
lângă acestea, autoarea preferă anumite cuvinte atât de mult încât frecvenţa
acestora face găuri în text. Este cazul cuvântului obstinaţie (pe care atât de
mult pare să îl aprecieze încât îi oferă şi ocazia de a se manifesta ca verb),
dar şi al altora, pe care nu le mai cităm.
Înţelegem că textele
adunate în acest volum au fost publicate individual prin periodice şi site-uri,
dar suntem de părere că odată cu trecerea lor într-o carte, au căpătat
perenitate şi circulaţie, astfel încât ar fi trebuit ca unele din ele să fie
bine revizuite şi, de ce nu, câteva eliminate. Poate se va dori o reeditare sau
o altă carte şi atunci am îndrăzni să sperăm ca autoarea să evadeze şi din
aplatizarea verbală de care o suspectăm, prin asigurarea unui glosar mult mai
mare decât cele două sute de cuvinte prin care operează acum. Poate citind mai
mult, poate scriind mai concentrat, poate eliberându-şi chemarea spre teme
reale şi generoase, nu doar către simple banalităţi de clopotniţă.
